Preot Ioan Istrati
Când eram mici, eu și sora mea, de pe la trei ani, dormeam cu mama. Era fantastic de frumoasă. Eu n-am mai văzut vreodată o femeie mai frumoasă ca ea. Avea niște plete blonde și niște ochi albaștri imenși. Și eu priveam în ochii ei cu o fascinație adâncă, de nedescris.
După ce pieptăna buclele blonde și se dădea pe față cu o cremă care mirosea a trandafiri, mama se așeza la rugăciune. Noi, întotdeauna ne așezam lângă ea, cu capul în pământ și cu fundul în sus ca niște rățuște. Aprindea un sfeșnic de bronz aurit, deschidea o carte înnegrită de mii de rugăciuni, de ceară și de milioane de lacrimi. Aveam în cameră vreo sută de Icoane vechi, dar cea mai iubită era o Maică a Domnului înlăcrimată lângă Crucea Fiului ei, sfâșietoare la privit.
Mama avea (și are) o memorie imensă. Știa pe de rost sute de rugăciuni.
Le recita incredibil de rar, abia șoptit, cu o liniște și cu o duioșie de Rai. Vorbea cu Maica Domnului cu o iubire pe care n-am mai văzut-o la nimeni niciodată.
Șoptea Paraclisul Maicii Domnului, al treilea, cel mai frumos, cel mai puternic, de la sfârșitul Psaltirii. Îl știa pe de rost. Așa că am învăţat și noi fiecare cuvânt. Mama respira adânc și spunea limpede și rar fiecare tropar.
La un moment dat, în apropierea Evangheliei, ochii ei se umpleau de zeci de lacrimi care curgeau necontenit. Mama nu se oprea din rugăciune. Doar ochii ei deveneau izvoare. Și noi, copilașii, plângeam împreună cu ea. O îmbrățișam și plângeam.
Într-un târziu, după vreo oră de rugăciune, mama ne închina, ne săruta pe frunte și ne învelea. O mai auzeam încă vreo oră suspinând.
Așa am învățat Paraclisul. El trebuie citit foarte rar, să pătrundă fiecare cuvânt ca un piron în carnea minții. Ca pe Cruce. Să se pecetluiască fiecare respirație cu iubire și cu har. Nimeni, niciodată nu va putea să mi-l scoată din minte. Căci totdeauna când îl rostesc, o aud pe mama iubindu- ne și plângând.
