Doi oameni au mers la Templu să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameș. Fariseul era un om drept, postitor, virtuos și atent împlinitor al Legii, în timp ce vameșul era hoț și profita de pe urma celor care-și plăteau conștiincios taxele și impozitele către stăpânire.
Și unul și celălalt s-au rugat, însă verdictul Domnului a fost unul cât se poate de surprinzător: „Adevărat vă spun vouă că acesta (vameșul) s-a întors mai îndreptat la casa sa, decât acela”!
Ce s-a întâmplat? Cu ce a greșit dreptul fariseu și prin ce a câștigat păcătosul de vameș? Ce anume a răsturnat ierarhia valorilor atât de bine întipărită în conștiința evreilor, potrivit căreia fariseul era un „virtuos”, iar vameșul un „ticălos”?
Fariseul a greșit rostind o „rugăciune” cu totul neinspirată. Aparent, el Îi mulțumește lui Dumnezeu, dar în fapt mulțumirea lui nu este decât judecată aspră la adresa semenilor. Se consideră superior celorlalți oameni, inclusiv vameșului de alături, disprețuindu-l și evidențiindu-și cu nerușinare „virtuțile” sale. Își etalează faptele sale bune, căzând astfel în lăudă de sine și mândrie. Astfel fariseul, de fapt, nu se roagă nicio clipă!
În schimb, vameșul conștientizează cu toată ființa lui UNDE se află și, mai ales, ce fel de RUGĂCIUNE trebuie să spună într-un loc ca acesta. A înțeles că aici trebuie să se arate mai degrabă conștient de slăbiciunile, decât de virtuțile lui. Nici gând să-și evidențieze calitățile, căci va fi avut și el ceva bun în ființa lui… Nu! Se roagă cu smerenie și inimă zdrobită, fapt pentru care Dumnezeu primește doar rugăciunea lui, „fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.
Astfel a înălțat Hristos pe vameșul disprețuit, hoț și păcătos, în vreme ce „rugăciunea” fariseului, care adunase atâtea fapte bune, a fost lepădată. De ce? Ca să ne arate nouă cum trebuie și, mai ales, cu ce fel de rugăciune trebuie să ne rugăm, dacă vrem ca aceasta să fie și primită.
Așa da, așa nu!…
Luați aminte și la pildele de mai jos, prin comparație:
„Într-o Duminică, un preot aude în Biserică o voce bâiguind niște sunete ciudate. Și apropiindu-se de locul de unde veneau acestea, găsește un copil care spunea ceva, dar nu articulat în cuvinte, ci repeta… alfabetul!
− De ce tot repeți literele alfabetului, măi copile?
− Păi, așa îmi fac eu rugăciunea! răspunse acela.
− Cum așa? Eu aud că doar spui alfabetul! se miră preotul.
− Da, e adevărat!… Dar nu știu cuvintele rugăciunii, și atunci spun numai literele, că Dumnezeu știe mai bine să le pună în ordinea care trebuie”!…
* * *
„Un creștin, trecând pe lângă casa unui ateu, îi zise:
− Vecine, te-am auzit ieri „rugându-te”!…
− Te înșeli, răspunse ateul, eu nu mă rog niciodată!
− Așa știam și eu, dar te-am auzit zicând: „Să mă bată Dumnezeu! Să mă trăsnească Dumnezeu! Să fiu al naibii!” Bagă de seamă că Dumnezeu ar putea să te audă și să-ți împlinească „rugăciunea”! De rugat tot te rogi tu…, dar nu te rogi cum trebuie, căci nimeni nu-i ateu în adâncul inimii!”
Așa da, așa nu!…
† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților
