Ascultarea deschide calea spre dobândirea Împărăției

Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată)

Apostol 2 Corinteni 9, 6-11

Fraţilor, cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau din silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună. Şi Dumnezeu poate să înmulţească tot harul la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun, precum este scris: «Împărţit-a, dat-a săracilor; dreptatea Lui rămâne în veac». Iar Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare vă va da şi va înmulţi sămânţa voastră şi va face să crească roadele dreptăţii voastre, ca întru toate să vă îmbogăţiţi, spre toată dărnicia care aduce prin noi mulţumire lui Dumnezeu.


Evanghelia Luca 5, 1-11

În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.


La țărmul lacului Ghenizaret, cunoscut ca fiind Marea Galileei sau a Tiberiadei, Hristos Domnul era strâmtorat de mulțimea oamenilor care au venit să-I asculte cuvântul, cel plin de har și de putere. El, Domnul, Profetul sau Învățătorul, cum era cunoscut în glasurile mulți­milor, Își arată dragostea față de acestea, tămăduind pe cei bolnavi și ridicând din prăpastia morții sufletești pe cei deznă­dăjduiți. Cuvintele Sale întăreau și vindecau, aduceau pace și lumină, oferind oamenilor „vestea cea bună” a mântuirii, a izbăvirii din robia păcatului și a morții. Umanitatea ucisă de politeism, de sclavie, de promiscuitate, își descoperă existențialitatea după har, prin împăcarea omului cu Dumnezeu, este restaurată prin Jertfa mântuitoare și pregătită pentru Împărăția lui Dumnezeu.

În acest context, sub presiunea mulțimilor, Mântuitorul Hristos se apropie de câțiva pescari, cunoscuți în anturajul lui Ioan Botezătorul la Iordan. Evanghelistul Luca îi pomenește pe Petru și pe fratele său Andrei, fiii lui Iona pescarul, dar și pe Iacov și pe Ioan, fiii lui Zevedeu.

Domnul Se urcă în corabia lui Petru și îl roagă să o îndepărteze de la mal, folosind-o ca pe un veritabil amvon pentru a rosti cuvântul Său înaintea poporului.

La sfârșitul cuvântării, știind Mântuitorul tainele fiecărui om, cunoscând gândurile și inimile, a văzut osteneala cea fără de rod a pescarilor care în bătaia soarelui arzător își dregeau mrejele. Cum Domnul nu poate fi decât Domn al bucuriei și al fericitei nădejdi, îl îndeamnă în chip hotărât pe Simon Petru să mâne barca în largul mării și să scufunde mrejele întru adâncul apei.

Față de această invitație, total nepotrivită pentru experiența unui pescar, Petru, cuprins de uimire, Îl avertizează pe Domnul Hristos că toată noaptea au trudit, după timpul prielnic al pescuirii și nimic nu au prins. Însă pe Simon îl încearcă gândul cel bun al ascultării, zicând: „După cuvântul Tău, voi arunca mrejele”. În urma acestui fapt, evanghelistul ne relatează: „Și-au prins mulțime multă de pești și au umplut corabia, încât se rupeau mrejele”.

Ce scoate în evidență cuvântul Evangheliei? Puterea lui Hristos asupra creației, apoi dragostea lui Hristos față de nevoile firești ale oamenilor. Desigur, și ascultarea smerită a lui Petru, minunea împlinită. Nu în ultimul rând, chemarea la apostolat a primilor Ucenici.

Domnul Iisus Hristos, prin minunea arătată, Își descoperă puterea Dumnezeirii Sale asupra creației. Creația Îl recunoaște ca Ziditor și Domn, Îi este supusă, ascultătoare și răspunde cererii Sale de a fi folositoare omului și nepotrivnică, acolo unde este atinsă de lucrarea harului. Armonia dintre creație și Hristos, prezentă în chip real prin minunea înfățișată, arată starea primordială a omului necăzut în păcat, a lui Adam cel dintâi, desăvârșit și plin de lumină, față de care întreaga zidire era supusă. Căderea prin neascultare a proto­părinților a produs marele dezechilibru dintre creație și om. Creația păstrează întru ea legea naturală a revelației dumne­zeiești, așezându-l antitetic pe omul căzut, rupt de legătura ființială cu Dumnezeu. De aceea, Hristos, adică Adam cel Nou, prin opera răscumpărătoare ­reface legătura dintre om și Dumnezeu, dintre om și creație, restabilind umanitatea, materia și întregul univers, prin har!

O minune ca o mângâiere la neputința omenească

În fața minunii de azi, Hristos nu este chemat, nu este rugat, nu I se cere ajutor. Hristos Se oferă plin de dragoste și de bunăvoință, arătându-Se sensibil față de necesitățile firești ale oamenilor. Pescarii își duceau traiul zilnic din munca de vâslași și aruncători de mreje în apele adesea neprielnice ale Tiberiadei. Mult efort și voință tare pentru a crede că azi sau mâine va fi vreme bună de pescuit. Din peștii pe care îi aduceau la mal păstrau o parte pentru nevoile personale, iar restul comercializau pentru a-și împlini alte necesități. Hristos remarcă întristarea și neputința acestora și vine să le aducă bucurie, să le ofere mângâiere, să le arate că tot ceea ce este peste puterea omului, este cu putință lui Dumnezeu. Prin Iisus Domnul, natura asigură resursele necesare vieții, arătând ascultare față de Creator. Totodată, vedem limpede că Mântuitorul apreciază munca, hărnicia, strădaniile unei nopți ostenite pentru hrană și câștigul cinstit.

Nerodnică lucrarea fără Hristos

În exegeza patristică, venirea lui Hristos către viitorii Ucenici, ziua, după noapte, simbolizează zorii revărsării harului prin venirea lui Hristos în lume, timpul înnoirii sau nașterea unei ere, pusă sub semnul lucrării Duhului Sfânt. Așadar, după teologul Serafim Papacosta, noaptea în care pescarii nu au prins nimic arată timpul vieții fără de Hristos, neîmplinit, fără rod și lipsit de bucurie. Același învățat amintea: „Mai întâi rămân neroditoare și vătămătoare muncile fără Hristos…”, continuând cu gândul că aceste lucrări, lipsite de duhul lui Dumnezeu, pot naște fapte care aduc multă pagubă sufletului.

Îndemnul lui Hristos către Petru de a mâna corabia spre larg și invitația: „Aruncați mrejele voastre ca să pescuiți”, reprezintă o șansă, o soluție, puse la dispo­ziția pescarilor, dar nu într-un mod imperativ, forțat! Din contră, Domnul Iisus se folosește de un condițional cauzal, menit să ofere posibilitatea unei alegeri libere, conștiente și asumate, iar în acest sens, dumnezeiescul Ioan Hrisostom afirmă: „O râvnă fără luare aminte și fără blân­dețe nu este râvnă, ci urgie, iar sfătuirea fără iubirea aproapelui este fără folos și amară”.

Deși îndoielnic în urma eșe­cului suferit, Petru simte întru sine nevoia de a-L asculta pe Învățătorul. Bineînțeles, smerita ascultare aduce după sine binecuvântarea lui Dumnezeu!

Legat de pericopa evanghelică pe care o analizăm, Părintele Cleopa, marele duhovnic al Sihăstriei, accentua cât de importantă este ascultarea de Dumnezeu. El amintește de mari personalități vetero-testamentare precum: Noe, Avraam, Isaac, Iosif, care prin ascultarea lor smerită, plină de credință și dragoste, obțin făgă­duințe alese din partea Domnului. Pentru perioada nou-testamentară, în „legea harului”, chipul desăvârșit al ascultării este Mântuitorul Hristos Care împlinește voia Tatălui. Fecioara Maria ­devine părtașă în actul de mântuire al neamului omenesc, sme­rindu-se în fața Arhanghelului și primind întru sine voia lui Dumnezeu. Dreptul Iosif, dar și Apostolii răspund cu bucurie chemării lui Dumnezeu, iar peste veacuri, Biserica se supune lui Hristos întru suferința Jertfei Sale și întru plinătatea preaslăvitei Sale Învieri, devenind, astfel, „sfântă, neîntinată și fără de prihană”, după cum ­zice marele Pavel, apostolul ­neamurilor.

Corabia, Biserică și amvon al propovăduirii Domnului

În lumina înțelesurilor simbolice, reverberate în pericopa evanghelică, înțelegem că barca este Biserica lui Hristos, dar și amvonul de unde se predică cu putere cuvântul lui Dumnezeu. Cele două bărci, aflate pe apă, reprezintă cele două testamente din istoria mântuirii neamului omenesc. Oamenii de pe țărm reprezintă iudaismul vechi, iar Ucenicii din corabie îi înfățișează pe cei născuți sub har. Marea unde are loc minunea este lumea păgână, în care mreaja pescarilor, adică învă­țătura lui Hristos, a fost aruncată adânc, pentru a ridica neamurile din întunericul necu­noștinței. Mulțimea peștilor arată mulțimea popoarelor care vor veni la Hristos, prefigurând în chip tainic pescuirea minunată din ziua de mai târziu a Cincizecimii, în care peste 3.000 de suflete au primit botezul. Cuvântul Evangheliei ne arată, însă, și înțelesul mrejelor rupte, care nu sunt altceva decât schismele, eresurile și toate învăță­turile care au contribuit la ruperea unității Bisericii lui Hristos.

Pescuirea peștilor aduce cu sine pescuirea Ucenicilor la misiune

În urma ascultării, Petru și prietenii săi simt milostivirea cea plină de îndurare a lui Dumnezeu; mrejele sunt pline, iar încărcătura îi pune în dificultate pe corăbieri. Petru și Andrei sunt nevoiți să facă semne celorlalți tovarăși, Iacob și Ioan, pentru a le veni în ajutor. Cuprinși de uimire, de emoție, îngrijorați că plasa nu va face față greutății, la gândul că barca se poate scufunda, ei nu mai au puterea să strige, ci sunt nevoiți să transmită mesaje mimico-gestuale, trezind în ceilalți pescari curiozitatea unei taine care avea să schimbe profund întreaga lor existență.

În fața minunii, la țărm, când lucrurile s-au calmat, tensiunea a fost risipită, Petru se vede nevrednic, neînsemnat, în fața irealului pe care-l trăia. Natura a fost învinsă, iar glasul Învăță­torului a biruit, dincolo de orice înțelegere sau vrednicie umană. Dumnezeu a coborât mila Sa peste ne­putincioșii robi ai Săi, iar acest fapt îl cutremura și mai mult pe Simon Petru, dar și pe toți cei de față. El, Chefa, verhovnicul, plin de smerenie, el Îl roagă pe Hristos ca să plece de la el, întrucât nu se simte vrednic de prezența Dumnezeirii Sale, în fața harului, știindu-se păcătos. Deci, omul atins de smerenie simte plinătatea harului și, oricât de virtuos ar fi, se consideră nevrednic. De aceea, în lumea pustiei la ana­ho­reți, la schivnici, la eremiți, sfin­țenia vieții creștea propor­țional cu starea de smerenie, de lepădare a tuturor celor trecătoare și nefolositoare. Căci întru smerenie, harul se face simțit și devine lucrător ca foc care încălzește și odihnește pe cei vrednici, care purifică, care curăță toată întinăciunea și tot păcatul în cei nedesăvârșiți.

Ucenicia la picioarele Domnului începe cu ascultarea Lui

În versetul 10, al capitolului 5 din Evanghelia după Luca, Hristos îl îndeamnă pe Simon Petru la neînfricare, la netemere, asigurându-l de o nouă condiție exis­tențială, aceea de a fi apostol, ucenic și, mai ales, pescar de oameni. Petru, Andrei, Iacov și Ioan nu mai au nevoie de o nouă mărturie, de o nouă minune, de un alt fapt nemaiîntâlnit; ei lasă toate, părăsesc pe tații lor, familiile, profesiile și din acel ceas urmează pentru totdeauna lui Hristos. Așadar, Mântuitorul și Domnul cheamă la apostolat pe primii Ucenici, prin care va începe să pregătească lumea pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Înțelegem că „fiecare minune poate fi considerată o Icoană, în care vedem pe Domnul împlinindu-Și lucrarea cea mare a mântuirii omului”, așa cum avea să menționeze Serafim Papacosta într-una dintre omiliile sale tematice, iar datoria noastră, cunoscând cuvântul Domnului, este să-l facem auzit, să-l împărtășim cu smerită cuviință tuturor, căci zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă, de pildă, stomacul ar ține pentru sine toate bucatele, atunci el ar ucide celelalte mădulare ale trupului prin slăbiciune, iar pe sine prin îmbuibare… Tot așa va fi și la tine. Dacă tu, deși ai auzit aceste sfaturi și învățături nu le vei împărtăși și altora, mai ales celor de a căror mântuire sufletească trebuie să te îngrijești, atunci tu îi vatămi și pe aceia și pe tine însuți, fiindcă trândăvia ta este vrednică de pedeapsă… De te-ar chema undeva mii de treburi, gândește-te că nimic nu este mai neapărat și mai însemnat decât mântuirea celui care se află în primejdie, și de vei întârzia numai un moment îl vei preda furtunii celei furioase.”

Așadar, prin folosul duhovnicesc al Evangheliei de azi să ne deprindem cu ascultarea, să înțelegem revărsarea cea plină de milă și îndurare a lui Dumnezeu față de nevoile noastre, să răspundem cu bucurie la chemarea pe care Hristos ne-o face de a fi părtași cu El pe corabie în lupta cu valurile învolburate ale acestei lumi, să devenim pescari ai faptelor bune și să ne hrănim din rodul bogat al iubirii de aproapele, spre slava lui Dumnezeu. Amin!

Ieromonah Hrisostom Iorgulescu 

Sursa: http://ziarullumina.ro


Puteţi citi şi:

Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici – Pescuirea minunată

Total
58
Shares
Previous Post

Lucrarea mărturisitoare a Sfintei Tecla, uceniţa Sfântului Apostol Pavel

Next Post

Film Documentar. Părintele Teofil – omul bucuriei

Related Posts