Ascultarea și problema calendarului

Când a pătruns în viața Bisericii noul calendar, atunci întreg Sfântul Munte, pentru pricini legate de tradiție, a păstrat folosirea vechiului calendar fără a rupe comuniunea cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol și, prin ea, cu toate Bisericile ortodoxe.

Unii monahi aghioriți, luându-și cu de la sine putere numele de „zeloți”, au întrerupt comuniunea duhovnicească cu Patriarhia și cu restul Sfântului Munte, din pricina schimbării calendarului. Ei nu luau parte nici la Liturghii, nici la praznice, nici nu păstrau vreo legătura cu ceilalți părinți.

Katunakia era unul dintre centrele zeloților. Parintele Efrem ținea de zeloți. Împreună cu Starețul Iosif, mânat de râvnă duhovnicească, a intrat mai întâi în gruparea extremistă a celor numiți Mateiți. Aceasta grupare, care a stârnit într-o asemenea măsură atenția monahismului aghiorit, a luat naștere de la un oarecare Matei, monah critean cu vădite înclinații anarhice, pe seama cărora și-a dobândit o oarecare putere în împrejurările neorânduielii calendaristice.

Ducând foarte departe habotnicia legată de schimbarea calendarului și înfățișând Biserica drept „căzută”, și-a plinit toată pofta inimii. A devenit „hiperortodox” și și-a fanatizat adepții prin felurite predici și manifestări, așa cum se mai întâmplă și astăzi prin strădaniile unor susținători ai săi, lucru ce aduce o noua rană în sânurile Bisericii.

Ca întotdeauna, orice început de sminteală naște fanatism și tulburare, din pricina neștiinței, până ce se descoperă dreapta așezare a lucrurilor. Era firesc ca bătrânii din pustie să stea pe atunci de partea fanaticilor, întrucât se aflau stăpâniți de neliniște și necunoaștere, și încercau o mare teamă ca nu cumva să se lepede de credința lor.

Atunci, față de încrâncenarea Mateită, a prins cheag blândețea Florinită. Adepții mitropolitului Florinei căutau să se păstreze departe de sălbăticia Mateiților; aveau un aer mai blând, deși erau zeloți. Stareții s-au întors către această grupare. „Din două rele, îl alegi pe cel mai mic”, își spuneau, deși nu aflau odihnă. Striga înlăuntrul conștiinței lor Biserica cea vie, care pe nedrept fusese lepădată, și le pricinuia neliniște. Limanul lor era rugăciunea.

Starețul Iosif s-a întors cu stăruință către adăpostul său cel statornic, rugăciunea, pentru a dobândi răspuns de SusCheamă-Mă în ziua necazului și te voi izbăvi și Mă vei preaslăvi (Psalmul 49, 16), lucru pe care cuviosul Stareț îl cunoștea foarte bine din viața sa de nevoință, își pleca genunchii cu lacrimi, cu durere și adânc de smerenie, rugându-se fierbinte:

„Păcătuit-am, fărădelege am făcut înaintea Ta, lepădând preasfanta Ta voie, și cu dreptate ne-ai trecut cu vederea, ca să umblăm întru neorânduială și să rătăcim de la lumina adevărului Tău. Nesocotit-am temelia adevărului – Biserica Ta cea neclătinată și statornică, preasfântul Tău Trup, și ne-am predat judecăților și cugetelor omenești. Adu-Ți aminte, Preabunule, de îndurările și milele Tale, ca din veac și până în veac sunt”.

A zăbovit cu durere și osârdie căutând spre adâncul milei, iar Cel Atotbun n-a trecut cu vederea smerita sa rugăciune.

”În aceasta cerere aprinsă, ne spunea fericitul Stareț Iosif, m-a răpit somnul. Atunci m-am pomenit deodată singur pe un colț de stâncă ce ieșea din mare, nu departe de muntele Athonului, și care se clătina, gata din clipă în clipă să se scufunde. M-am cutremurat gândindu-mă că, de vreme ce acesta s-a desprins de întreg și se clătina, peste puțin se va cufunda, iar eu voi pieri. Atunci, dintr-o săritura puternică am ajuns pe un loc bine temeluit al muntelui. Într-adevăr, colțișorul stâncii pe care mă aflasem a fost înghițit de mare, iar eu am slăvit pe Dumnezeu, Care m-a izbăvit de la pierzare! Îndată am legat visul de lucrul care mă frământa și pentru care Îl rugasem pe Domnul, ca să nu mă lase să rătăcesc în judecățile mele”.

Și Părintele Efrem, rugându-se, a auzit glas care îi spunea:

„Prin Floriniți te-ai lepădat de întreaga Biserică”.

După ce au aflat liniște prin această descoperire că Biserica își prelungește prezența ei, a auzit și Starețul Iosif un glas dumnezeiesc spunându-i că

„Biserica este la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol”.

De îndată ce, la îndemnul Starețului Iosif, s-au întors împreună cu ceilalți părinți aghioriți în sânul Bisericii și i-au părăsit pe zeloți, au cunoscut în chip simțit puterea harului în Tainele pe care le săvârșeau.

La Dumnezeiasca Liturghie, Părintele Efrem vedea întotdeauna dumnezeiescul har sfințind cinstitele daruri în Trupul și Sângele lui Hristos. În tot răstimpul cât se alăturase zeloților, afla dinaintea ochilor ceva ca un acoperământ care îl împiedica să vadă deslușit dumnezeiescul har. Acest acoperământ s-a îndepărtat atunci când s-a întors în Biserica cea vie. (…)”.

(din: Monahul Iosif Vatopedinul, “Ne vorbeste parintele Efrem Katunakiotul”Editurile Cartea Ortodoxa si Egumenita, Galati, 2004)

Sursa: cuvantul-ortodox.ro

Total
42
Shares
Previous Post

„Pregătirea” pentru antihrist

Next Post

Nil Aghioritul, Izvorâtorul de mir (+1651) Cuvinte profetice şi mântuitoare

Related Posts