Azi, 9 noiembrie 2015
Întrucât această zi mă întoarce în timp, în anul 2012, am o stare sufletească ce mă îndeamnă să împărtășesc cu ceilalți amintirile din 09.11.2012….
Era o zi noroasă, fără ploaie, dar rece. Decisesem să merg cu soțul și cu o prietenă la moaștele Sfântului Nectarie, despre care aflasem din vara anului 2011. Starea mea de sănătate nu era una tocmai bună…din august 2011 și până în ziua respectivă – 09.11.2012 – mă chinuiam teribil cu o afecțiune pe care nu reușeam să o tratez din varii motive; de altfel, nici nu ştiam prea bine ce era cu mine, întrucât medicii din România nu recunoșteau la nivel oficial simptomatologia bolii Lyme (căci principala suspiciune era această boală, ca urmare a unei mușcături de căpușă din iunie 2011). Cert este că, după un an de căutări, umblat prin medici, cheltuit bani, timp și stres și o suferință fizică îndelungată (boala se caracterizează printr-un cocktail de dureri, amorțeli, erupții cutanate, arsuri musculare, osoase, fiind una la nivel sistemic, a întregului organism), ajunsesem, în august 2012, în Ungaria pentru investigații ale căror rezultate le primisem la începutul lui octombrie2012 – pozitiv pentru Lyme, cu recomandare de tratament agresiv – în jur de 40 pastile pe zi – timp de 2 luni….
Ştiam că, în Romania, tratamentul era unul mult mai simplu, de 2 săptămâni, pe care îl încercasem de mai multe ori, fără rezultate. De asemenea, tratamentul recomandat din străinătate avea efecte adverse severe,pe care nu credeam că le-aş fi suportat, mai ales în contextul în care îmi continuam serviciul fără concedii medicale (pentru că în România, nu aveam diagnostic!!!). Prin urmare, eram destul de indecisă…dacă să încerc un tratament în care nu credeam foarte mult, căci majoritatea celor care se trataseră (citeam permanent mărturii ale bolnavilor de Lyme, pe internet, cu unii chiar ţineam legătura) nu se vindecau, ci, slăbindu-şi sistemul imunitar,se simţeau şi mai rău. Cu toate acestea, făcusem demersuri să achiziţionez medicamentele întrucât nu toate se găseau în România) şi, la începutul lui noiembrie 2012, eram în posesia lor, dar nu aveam curaj să mă autointoxic, de capul meu, fără o supraveghere medicală, gândindu-mă că risc foarte multe, că dacă nu tolerez tratamentul, care putea da inclusiv reacţii fatale, nu are cine sau ce să îmi facă în ţară (cu cei din Ungaria nu mai ţineam legătura, nu aveam cum decât telefonic sau prin mail, dar răspundeau cu mari întârzieri).
Cu toate acestea, stând la rând la moaşte, după câteva ore, gândurile se canalizaseră în direcţia de a avea curaj şi ceva (sau cineva…) îmi spunea că trebuie să fac asta şi că îmi va fi bine, că mă voi vindeca. Aşa că l-am trimis pe soţul meu acasă, eu continuând să rămân la rând,să îmi aducă pastilele, spunându-i că eu încep tratamentul chiar atunci. Zis şi făcut…. A adus primele doze, o sticlă de apă şi am început… Au urmat două luni cumplite, de chin fizic şi psihic, în care îmi doream să renunţ din cauza durerilor (iniţial, când ataci bacteria transmisă de căpuşă, se produce o inflamaţie a întregului sistem nervos, boala fiind deseori confundată cu scleroza multiplă) şi de frică că îmi fac rău singură (lupta psihologică este şi ea epuizantă). Cu toate acestea, continuam să mă rog seară de seară Sfântului Nectarie să mă ajute să duc tratamentul la capăt şi să mă vindec.
La sfârşitul tratamentului, în ianuarie 2013, mă simţeam şi mai rău şi aveam sentimentul că efortul meu fusese în zadar, mă gândeam că în mod cert dozele de pastile chimice îmi afectaseră organele (în special, rinichii şi ficatul); pentru a face o dezintoxicare, am renunţat pentru o perioadă bună de timp la produsele alimentare de origine animală. Încet, încet durerile s-au diminuat, fără însă să dispară, iar in iulie 2013 am rămas însărcinată,spre surprinderea noastră. Atunci am înţeles că m-am vindecat, căci ar fi fost imposibilă o sarcină într-un organism atât de bolnav.
Ţin să menţionez că rugăciunile către Sfântul Nectarie nu au încetat nici pe parcursul sarcinii şi, în tot acest timp, am ajuns să îl percep ca pe un prieten ocrotitor, un mijlocitor către Bunul Dumnezeu, care a pus pentru mine o vorbă bună în faţa Lui, dându-mi încă o şansă să mă bucur de viaţă (eu nu mai speram că voi fi din nou fericită că merg, că văd, că mănânc,etc., că sunt un om normal, sănătos).
Îi mulţumesc Sfântului Nectarie, odată cu această rememorare,pentru minunea pe care a făcut-o cu mine şi pentru că mi-a dat ocazia să îndeplinesc promisiunea de a povesti!
Sper că nu v-am ocupat prea mult timp. Dacă aveţi nevoie sau cunoaşteţi oameni care au nevoie de minuni, nu ezitaţi să îl pomeniţi pe acest MARE SFÂNT, NECTARIE.
Azi, 13 decembrie 2018
Îmi amintesc cu drag și emoție că, la câteva zile după prima mărturie, respectiv pe 23 noiembrie 2015, am aflat că eram însărcinată cu al doilea copilaş. Am simţit că am primit un nou dar din partea Sfântului meu drag, Sfântul Nectarie.
Cu drag, D.
