– Ne spuneţi un cuvânt despre rugăciune?
– Întâi, ce trebuie spus e că se vorbeşte prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea şi în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.
Eu, personal, nu sunt pentru rugăciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveşte dorinţa de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relaţie cu Dumnezeu, asta este esenţa rugăciunii. Pentru că şi o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Şi o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.
Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poţi face. Dar dacă se face o rugăciune din această după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligaţia rugăciunii din inimă şi se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l ţină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceţi să spun că orice clipă poate să fie un timp şi orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face aşa: “Uf! “, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Aşa ni se va arăta. Căci El nu Se arată unei minţi ascuţite. “Nu tot cel ce zice “Doamne, Doamne va intra în Împărăţia Mea!” Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.
Deci, o viaţă continuă de prezenţă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, eşti mereu prezent. Rugăciunea să zicem – tipicală poţi lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?
Vedeţi, nu trebuie renunţat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunoştinţă, pentru a se înţelege, pentru că lucrul ăsta e mai puţin discutat, e prezenţa inimii continuă. Şi te rogi. Pentru că se rugau Sfinţii şi stăteau în genunchi până se făcea dimineaţa şi apărea soarele. Şi la răsărit tot în genunchi erau.
Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.
– Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?
– Într-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discuţia despre rugăciune este neavenită, pentru că se raţionalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă şi să zică. O rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.
Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului şi al pământului. Trebuie să se obişnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează şi face orice pentru om. “Fără de Mine nu puteţi face nimic “. Mai mult: “Nu se mişca fir de păr fără voia Mea.” Vă daţi seama cât de mult ne apără.
Ţineţi-vă de Biserică, dragii mei! Şi puteţi să ziceţi rugăciunea aceasta a minţii din inimă. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veţi fi, oriunde veţi avea necaz, rugaţi-vă, nu vă descurajaţi.
Iubiţi mult! Hristos vă porunceşte!
Dialog cu Părintele Arsenie Papacioc
Sursa: http://manastireasuruceni.md
