(Facerea 14, 1-24)
Lot, așa cum am văzut, a ales pentru sine însuși, pentru familia sa și turmele sale cel mai bun loc, cel mai rodnic ținut, în care se aflau cetățile Sodoma și Gomora, ai căror locuitori erau foarte răi și stricați. A ales după criterii exclusiv exterioare și materiale, fără să aibă deloc în vedere caracterul oamenilor în mijlocul cărora avea să locuiască. În acest fel s-a expus la înfricoșătoare necazuri și încercări, dar și la mari primejdii. Despre o asemenea încercare de-a sa vom vorbi astăzi și vom vedea iarăși mărimea de suflet a lui Avram.
Un rege puternic din acea vreme, Hodologomor, regele Elamului, un ținut din Mesopotamia, prin atacurile și războaiele, cucerise multe locuri, printre care și Sodoma. Regii Sodomei, Gomorei și ai altor trei cetăți, care împreună se numeau Pentapolis, deveniseră vasali ai lui Hodologomor și îi plăteau bir. Doisprezece ani au rămas supuși, iar în al treisprezecelea s-au răsculat împotriva lui și și-au adunat puterile aproape de Marea Moartă. Hodologomor, luând împreună cu el alți trei regi cu oștile lor, a venit împotriva răsculaților. S-a făcut război, de o parte fiind patru regi, iar de cealaltă cinci.
Atacul lui Hodologomor a fost aprig. Neamuri puternice și războinice, nu au putut să-i stea împotrivă. Hodologomor, măturând totul în calea sa, a ajuns în ținutul Sodomei, unde i-au stat împotrivă cei cinci regi. Ei își sprijineau nădejdile pe configurația terenului, care avea multe gropi cu smoală. Socoteau că pe un astfel de teren oștile dușmane se vor mișca cu greutate, însă nădejdile lor au fost înșelate. Păcătoșii locuitori ai Sodomei n-au putut sta împotriva atacului sălbatic al lui Kedarlaomer. Au fost biruiți și puși pe fugă, iar cei care au scăpat de moarte și de robie au plecat în munți, în vreme ce Hodologomor a plecat biruitor, luând prăzi bogate și mulțime de robi, printre care era și Lot cu averea sa.
Astfel Lot suportă consecințele relei sale alegeri. A ales bunurile materiale din acel ținut, fără să cerceteze și să ia în considerație primejdiile care se ascundeau în spatele lor. La fel pătimește oricine își pune ca scop al vieții dobândirea lucrurilor acestei lumi, fără să țină seama cu ce fel de persoane va intra în legătură și va conlucra, ce compromisuri va fi nevoit să facă, în ce ispite va intra și ce primejdii îl vor amenința. Pentru că va veni vremea când mânia lui Dumnezeu va veni asupra păcătoșilor nepocăiți și atunci se va primejdui să se prăpădească și el. Și să nu spunem că Lot nu cunoștea răutatea sodomenilor, pentru că, chiar dacă nu o știa dinainte, a văzut-o și și-a dat seama de ea în timpul șederii sale acolo. Și a avut posibilitatea să plece și să se întoarcă lângă unchiul său, unde s-ar fi aflat în siguranță. Să primim învățătură din cele ce a pătimit Lot și să cercetăm cu cine locuim împreună, cu cine avem legături, cu cine lucrăm împreună. Desigur, nu este totdeauna cu putință să plecăm, însă este cu putință și necesar să fim atenți în relația noastră cu oameni vicleni și stricați.
Dar să urmărim mai departe întâmplarea. Unul dintre cei care au scăpat de robie a mers și i-a spus lui Avram ce s-a întâmplat. Avram locuia atunci aproape de stejarul Mamvri. Ce a făcut când a aflat? Cu toate că Lot nu se purtase cu el cu respectul cuvenit, el se poartă acum ca un adevărat părinte se angajează la o acțiune primejdioasă, ca să-l izbăvească pe nepotul său. Lasă viața liniștită și devine războinic, nu din lăcomie sau ură rasială, ci numai din dragoste pentru rudenia sa aflată în primejdie. Așadar Avram îi adună pe toți cei ai casei sale, adică pe robii săi care se născuseră în familia sa, oameni credincioși și devotați. Toți împreună erau trei sute optsprezece, în afară de femei și copii. Un număr foarte mare pentru o singură casă, dar foarte mic pentru război împotriva lui Hodologomor. Ar fi putut Avram să o scoată la capăt cu cei trei sute optsprezece oameni, care erau cu totul nepricepuți la război? Logica omenească spune că nu. Avram însă nu se sprijinea pe propriile sale puteri, ci pe ajutorul lui Dumnezeu. Se gândea și el și spunea precum mai târziu urmașul său David: „Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru”[1]. Și, într-adevăr, Avram, cu acea mică oaste, a mers în urma oștirii numeroase a lui Hodologomor, a năvălit asupra lui noaptea, ca să-l ia prin surprindere și a izbutit să-l pună pe fugă, să-l elibereze pe Lot și pe toți cei robiți, pe femei și poporul sodomenilor și să ia înapoi toate prăzile pe care le luaseră năvălitorii. S-a dovedit astfel că credința îl face pe om viteaz și că omul cu adevărat evlavios este și adevărat erou. Oare nu avem și noi asemenea dovezi în istoria noastră și mai ales minunea din 1940? Nu a fost și aceea biruința unui mici armate împotriva invadatorilor puternici, biruință care s-a săvârșit prin puterea credinței?
Însă vrednic de luare aminte este faptul că Avram nu l-a eliberat numai pe Lot, ci tot poporul Sodomenilor, care fusese luat în robie. Astfel ne-a învățat că trebuie să facem binele către toți, oricine ar fi, chiar dacă ar fi oameni răi și păcătoși cum erau sodomenii. Și dacă Avram a făcut aceasta în acea vreme, cu atât mai mult trebuie să o facem noi, care trăim în vremea dragostei creștinești?
Biruința lui Avram s-a făcut cunoscută la Sodoma. Întristarea care stăpânea acolo pentru cele ce se întâmplaseră mai înainte s-a schimbat în bucurie mare. Mult popor, având în frunte pe însuși regele Sodomei, iese să-l întâmpine pe biruitor. Însă, înainte ca Avram să se întâlnească cu regele Sodomei, se întâlnește cu o persoană foarte însemnată. Este vorba de Melchisedec, regele Salemului (adică Ierusalimului), care era în același timp și „preotul Dumnezeului celui Preaînalt”[2], adică era unul dintre puținii oameni care păstraseră credința în adevăratul Dumnezeu și era și preot, adică aducea el însuși jertfe adevăratului Dumnezeu. Așadar Melchisedec se întâlnește cu Avram, în vreme ce acela trecea prin Salem, îi dăruiește lui și oamenilor săi „pâine și vin” și îl binecuvântează spunând: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!”[3]. Recunoscător pentru această binecuvântare, Avram îi dăruiește lui Melchisedec a zecea parte din prăzile pe care le luase.
Melchisedec este o persoană foarte misterioasă. Nu știm despre el nimic altceva în afară de această întâmplare. Apare pe neașteptate în viața lui Avram, iar după aceea nu se mai arată. Nici despre nașterea sa nu se spune nimic, nici despre moarte. Pare că nu are nici început, nici sfârșit. Pentru aceasta, Apostolul Pavel spune despre el că este „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii”[4]. Numele său înseamnă „rege al dreptății” și este rege al Salemului, adică „rege al păcii”[5]. Este rege și preot în același timp. Toate acestea îl fac să fie chip și simbol al Dumnezeu-Omului Iisus Hristos, Care ca om nu are tată, pentru că S-a născut „de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara”, însă ca Dumnezeu nu are mamă, pentru că S-a născut numai din Tatăl. Nu are nici început nici sfârșit, este veșnic. Este împărat, precum Melchisedec, dar în același timp și preot, arhiereu veșnic, Care a adus cea mai înaltă și mai desăvârșită jertfă, adică pe Sine Însuși, pentru izbăvirea și mântuirea noastră. Este atât de mare asemănarea dintre Iisus Hristos și Melchisedec, încât unii tâlcuitori au afirmat că Melchisedec nu a fost o persoană care a trăit pe pământ – pentru că este într-adevăr ciudat că Avram nu-l cunoscuse până atunci și nici după aceea nu pare să fi mai avut vreo legătură cu el – ci a fost Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care S-a arătat în chip de om și cu numele de Melchisedec și l-a binecuvântat pe Avram. Nu putem susține aceasta cu certitudine, însă este sigur faptul că Melchisedec este o persoană vrednică de cinste, mai presus decât Avram, de vreme ce are dreptul să-l binecuvânteze ca preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt și să primească de la el a zecea parte din prăzi.
Există însă și o altă asemănare între Melchisedec și Iisus Hristos. când l-a primit pe Avram, Melchisedec „i-a adus pâine și vin”[6]. I-a dăruit acestea lui Avram și oamenilor săi, care erau obosiți după luptă și aveau nevoie de hrană și întărire. Nu există îndoială însă că pâinea și vinul pe care le-a dăruit Melchisedec erau preînchipuirea Tainei Dumnezeieștii Euharistii. Astfel avem în persoana lui o preînchipuire deplină a marelui arhiereu Iisus Hristos, Care, înainte de a Se aduce pe Sine jertfă cerescului Părinte, a instituit Taina Dumnezeieștii Euharistii, în care sub chipul pâinii și vinului aducem în vecii vecilor jertfa Trupului și Sângelui Domnului. Pentru toate acestea, Domnul este numit în psalmi „preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”[7], adică preot veșnic asemănător cu Melchisedec.
Melchisedec l-a binecuvântat pe Avram în numele lui Dumnezeu celui preaînalt; al lui Dumnezeu, decât Care nu există mai înalt și mai puternic; al lui Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul și prin urmare este Domn și stăpân a toate; al lui Dumnezeu, a Cărui binecuvântare poate să dea toată bogăția, slava și fericirea. L-a binecuvântat însă și pe Însuși Dumnezeu, Care i-a dăruit biruință lui Avram. Pentru că Lui I se cuvine slava și mulțumirea pentru orice izbândă și orice reușită. Așadar Lui suntem datori să-I mulțumim și pe El să-L slăvim pentru orice lucrare însemnată săvârșită fie de noi, fie de alții, pentru că toate cu ajutorul Său se izbutesc și fără El nimic nu putem săvârși.
După întâlnirea sa cu Melchisedec, Avram se întâlnește în cele din urmă cu regele Sodomei, care, așa cum am spus, ieșise cu poporul său ca să-l primească pe biruitor. Regele, recunoscând biruința lui Avram și vrând să-l răsplătească, i-a propus să-i dea înapoi numai oamenii pe care îi luase în robie Hodologomor și să păstreze caii și prăzile pe care le luase în luptă. Însă, dacă regele Sodomei s-a arătat atât de generos, Avram a arătat încă mai mare noblețe și lipsă de interes personal. El nu se luptase ca să ia prăzi, ci numai ca să-l elibereze pe Lot. Pentru aceasta, la propunerea regelui a răspus: „Iată, îmi ridic mâna spre Domnul Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Că nici o aţă sau curea de încălţăminte nu voi lua din toate câte sunt ale tale, ca să nu zici: «Eu am îmbogăţit pe Avram»”[8]. A primit numai hrana pe care au mâncat-o oamenii săi cât timp a durat lupta și partea care se cuvenea celor ce luptaseră împreună cu el.
Poate la prima vedere, aceste cuvinte ale lui Avram par trufașe, însă dacă cercetăm cu luare aminte vom vedea în ele evlavie și credință. Avram își îndreaptă încrederea și recunoștința către Dumnezeu. Recunoaște că lui se datorează toată bogăția sa și nimănui altuia. Pentru aceasta nu vrea să dea nimănui dreptul să pretindă că l-a făcut bogat. Însă nu vrea să dea acest drept mai ales regelui Sodomei, pentru că, dacă ar fi primit darul său, s-ar fi primejduit să-și piardă libertatea și să-i devină supus și în același timp să fie considerat lacom. Prin urmare procedat foarte corect refuzându-i oferta. Este de mii de ori mai bine să fim săraci cu Dumnezeu decât bogați cu lumea.
Așadar Avram nu a primit darurile regelui Sodomei, însă mai înainte primise darurile lui Melchisedec. Și acest lucru are mare însemnătate, fiindcă ne învață că nu trebuie nici să refuzăm toate darurile care ni se oferă, nici să le primim pe toate, ci să cercetăm cu luare aminte cine le oferă, ce ne oferă și mai ales ce îl îndeamnă la aceasta și ce scop urmărește.
Să luăm aminte cât de liber era sufletul lui Avram de lăcomie și iubire de arginți. Multă bogăție îi dăruiește regele Sodomei, iar el o disprețuiește. Și, în vreme ce de obicei biruitorii se ceartă la împărțirea prăzilor, aici biruitorul le dă înapoi celui biruit. În vreme ce cei care au multe se nevoiesc să dobândească și mai multe, Avram rămâne nepăsător înaintea bogăției care i se oferă. Însă tocmai pentru aceasta, cu toate că a fost bogat, a câștigat Raiul, fiindcă a fost stăpân al bogăției, iar nu rob al ei. Dacă, așa cum a spus Domnul, este greu să intre bogații în Rai, aceasta se datorează faptului că sufletul lor este legat de bani. Dacă sufletul nostru este liber de alipirea și înrobirea aceasta, atunci bogăția nu numai că nu ne va împiedica intrarea în Rai, ci se va face mijloc care ne va duce el.
[1] Psalm 19, 7.
[2] Facerea 14, 18.
[3] Facerea 14, 19-20.
[4] Evrei 7, 3.
[5] Evrei 7, 2.
[6] Facerea 14, 18.
[7] Psalm 109, 4.
[8] Facerea 14, 22-23.
