Preot Ioan Istrati
I-am învelit trupușorul mic cu pământ, ca o plapumă caldă. Și ne-a terminat pe toți. Nici slujbă nu mai puteam cânta că ne bușea plânsul.
Bebelușul avea șase luni. Și cât l-au iubit părinții lui. Și în pântecele mamei toți doctorii nu i-au dat nicio șansă. Tânăra mămică mi-a scris și ne-am apucat toți de rugăciuni către Maica Domnului și către Sfântul Ioan Rusul.
Două coruri. Unul de doctori, absurd, că nu va trăi nicio zi, și unul disperat, de rugăciuni, care se ținea de poala Maicii Domnului.
Și pruncul alb, mai frumos decât cerurile, s-a născut. Și avea multe boli și la inimă și la rinichi. Și atâtea dureri a îndurat micul Mucenic, și trei operații. Si l-au botezat în har și în Duhul Sfânt. L-au numit Ioan după Sfântul care l-a privegheat plângând. Și Noah după Noe care a fugit de potopul devastator al păcatului.
Și le-a zâmbit. Și le-a gângurit. Și a privit în inima lor. Și l-au legănat. Și l-au privit dormind cu o liniște mai desfătată decât cerurile.
Și după șase luni in care a adus lumină pe pământ, în care le-a arătat ce frumos e Dumnezeu, micul apostol al iubirii a murit. Părinții s-au sfârșit de durere. I-am citit rugăciuni, dar e mai nevinovat, și mai neprihănit, și mai sfânt decât toți. Și rugăciunile de la înmormântare vorbesc toate de fericirea Îngerilor, de bucuria Raiului, de lumina blândă a ochilor lui Dumnezeu. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
L-au îmbrăcat cu costum alb cu papillon, cu Icoane și cu Cruci alături. Era ca spuma laptelui. Parcă dormea un somn de iubire.
Azi-noapte n-am putut dormi. Și suspinând i-am făcut in gând cea mai frumoasă predică de pe pământ. Și dimineață am uitat tot. Am zis doar că pruncul mic peste măsură de frumos e revărsarea Raiului și că merge la Liturghia Cerurilor. Și că Hristos, privind tot infinitul de durere al mamei, văduvei din Nain, îi zice: Nu mai plânge. Și simte în ea, prin veacuri nesfârșite, durerea Mamei Lui când Îl va vedea murind pe Cruce. Și înviază pe copil ca o proorocie peste veacuri a Învierii Sale din morți.
Când privim un om, noi vedem un om. Când Dumnezeu privește un prunc, vede sufletul, vede miile de strămoși, tot infinitul lor de gânduri, toți urmașii, cum va muri, toată veșnicia lui. Și hotărăște câte o durere de asta ca să scoată din iad neamul celui ce moare fără vină și fără păcat. Cum a murit El, fără vină și fără păcat.
Și biata mamă. Cu capul în lutul cimitirului, sfâșiată, strigând Te iubesc bebelușului care coboară în mormânt. Și toți plângând în hohote. Și cerurile înnorate slobozind un soare dogoritor. Și Maica Domnului de la poalele Crucii, lăcrimând, primind la sân sufletul cel curat. Și noi întrebându-se de ce mai trăim pe pământ dacă suntem atât de răi.
Bebelușul ăsta a adus numai lumină. Și iubire. Și apoi a plecat în Rai lăsându-ne o lacrimă mai buni.
