Preot Ioan Istrati
O avem în noi de la început. E șuieratul șarpelui: nu, nu veți muri. Dumnezeu vă minte. Îi e frică de voi. Vă vrea muritori. E în furia drăcească a lui Cain, în ura tâmpă a veacurilor, în oceanul de sânge de sub pământ, în capetele date în ușile închise ale Raiului, în războaiele, furia, animalitatea de iad a păcatului. E în noi. Stă acolo adulmecând. E curiozitatea noastră când mergem încet pe lângă un accident doar doar om vedea ceva sânge, creier pe asfalt. E în toate caprele vecinilor, în lipsa de minte a fiecărui păcat săvârșit iar și iar, spre osândă. E invidie, creșterea ghearelor în inimă, e voracitate, justificare cretină a răului, dorința de a omorî în tine pe cel care este mai bun, mai frumos, mai luminos. E sfâșierea de sine a omului mai porc decât dracul, când explică uciderea prin păcatele celui ucis. E înverșunarea ucigașă și posedarea diabolică de cel care a ucis de la întemeierea lumii.
Pentru barbar, esențială e coerciția cu sânge, face iad în familie și în jur, dar clamează dreptatea Sodomei, uitând de Cruce și de Înviere. El nu mai poate suporta mizeria acestei lumi, așa că hai să-i omorâm pe toți.
Hristos a murit pe Cruce iubind, ca să zdrobească această barbarie a iadului din noi. El a plâns pentru cei pierduți și plânge o veșnicie pentru cei care se pierd din pricina lor. El îi așteaptă pe toți criminalii acestui pământ, în Liturghie, să îi hrănească cu Sângele Lui, doar de ar veni. Nu condamnă pe nimeni înainte de moarte, așteaptă ultima suflare a muribundului nemernic, cu un dor infinit, iubindu-l până la lacrimi infinite.
Războiul deșteaptă barbaria iadului în noi. Căutăm explicații, justificări tâmpite, păcate de moarte pentru a ucide în inima noastră pe ceilalți.
Să ne întoarcem la Hristos. Stă pe Cruce răstignit, gâfâie de durerile morții și ne așteaptă să ne întoarcem la El. Acuș, în apusul vieții noastre, Își va închide Ochii preacurați și vom descoperi că suntem niște scame penibile, niște fire de cenușă în focul pe care cu sârg l-am aprins pe pământ.
