Odată, demult-demult, pe un șantier naval din Olanda se construia o corabie. Pentru chilă era nevoie de o bârnă bună, lungă și solidă. În stivele de lemne din curtea șantierului, doi muncitori au găsit una care părea, la prima vedere, că se potrivește de minune.
– Ia uite – a zis unul dintre ei – ce bârna bună! Hai să o luăm…
Celălalt însă, privind bârna, a clătinat din cap:
– Nu, nu merge!
– De ce?
– Vezi găurica asta? Înseamnă că aici s-au cuibărit deja viermii.
– Fleacuri! Ce înseamnă o amărâtă de găurică la o bârnă atât de mare și trainică! Abia se bagă de seamă. O luăm!
S-au sfădit ei cât s-au sfădit, dar în cele din urmă cel mai prevăzător s-a lăsat păgubaș. Au luat bârna și au făcut din ea chila noii corăbii. Corabia a plutit cu bine câțiva ani. Era ușoară, trainică și nu se temea de furtuni. Toți o admirau, dar, într-o bună zi, pe vreme cu totul senină și liniștită, s-a dus la fund, la prima vedere fără vreo pricină. Când au cercetat-o scufundătorii, s-a dovedit că fundul ei era ros de viermi. În anii cât plutise pe mare, aceștia se înmulțiseră și roseseră de tot lemnul.
Așa se întâmplă și cu sufletul. Un viermișor al patimii, dacă nu-l nimicești la timp, se poate înmulți grozav, odrăslind noi patimi, punând stăpânire pe toate părțile sufletului și rozându-i țesuturile sănătoase.
(Sfântul Vasile al Kineșmei)
Extras din De ce nu sunt înger. Povești de trecut timpul cu folos – traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, editura Sophia.
