– Gheronda, mă tem că nu o să mă mântuiesc.
– Nu te teme! Vom merge împreună acolo sus! Numai să-i spui stareţei să ne dea două sticle mari pentru drum. Ia aminte însă să fie de plastic, nu din sticlă, ca să nu se spargă pe drum… Le vom umple cu apă şi, până să ajungem la Cer, o vom bea din pricina ostenelii! Vom lăsa numai trei degete de apă şi Îl vom ruga pe Hristos să o binecuvânteze, să o facă vin, după care îl vom bea şi ne vom îmbăta duhovniceşte lângă Hristos.
– Care este această apă?
– Este dragostea către Hristos şi către fraţi.
– Iar beţia?
– Este beţia care vine de la Duhul Sfânt. Cei care se îmbată de la Duhul Sfânt se veselesc continuu de dragostea lui Dumnezeu, Părintele lor.
Dacă omul se îmbată duhovniceşte cu vinul ceresc, viaţa lui pământească devine mucenicească, însă în înţelesul cel bun. Devine nefolositor pentru lume şi nimic din cele pământeşti nu-l mai atrage, „socotindule gunoaie”[1] pe toate. Vezi, celor care beau mult şi se îmbată nu le mai pasă apoi de nimic. „Bădie Tănase, îţi arde coliba!”, strigau la un bătrânel căruia îi luase foc coliba. „Las-o să ardă!” spunea el, fiindcă băuse şi se îmbătase.
Bună este cealaltă beţie, cea cerească, dar trebuie să fii permanent acolo, la „butoiul” ceresc cel nesecat.
Vă doresc să găsiţi caneaua cea dumnezeiască şi să beţi şi să vă îmbătaţi mereu de vinul Raiului! Amin.
[1] Vezi Filipeni 3, 8
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
