Nu suporta să îl vadă lângă el pe acel om cu haine zdrențuite, murdar și pe deasupra și băut. Nu-i suporta prezența și neîndemânarea. Ajunsese așa din cauza necazurilor prin care trecuse de-a lungul vieții. În zilele când era lucid, se retrăgea undeva în pădure, încât nimeni nu-l mai putea găsi și revenea singur în sat abia după câteva zile. Cu ce trăia, unde dormea și ce făcea el în acest timp, numai Dumnezeu putea ști. Într-un târziu l-au găsit mort la marginea satului, având o metanieră mare în mână și o cruciuliță în buzunarul de la piept. Că a murit de foame, de frig sau de necaz, sătenii nu și-au putut răspunde. Un lucru era sigur: a murit în pocăință! Cei mai mulți s-au bucurat de moartea lui ca de o izbăvire, pentru că-și ziceau ei: „Degeaba mai trăia! Un bețiv și-un om de care toți se scârbeau.”
Unii au mărturisit că trecând odată prin pădure, au văzut în depărtare o ființă ce era înălțată de la pământ aproximativ 2 metri. Poate că era chiar acest drept al lui Dumnezeu, care atunci când se ruga, nu mai avea pământul sub picioare. De frica acestei vedenii înfricoșătoare, sătenii nu au mai trecut niciodată prin acele locuri pustii, sălbatice. Pentru mulți dintre ei, „bețivul” devenise acum „sfântul”, iar pentru alții a fost chiar o pildă puternică vieții lor, ferindu-se de atunci de a mai judeca vreun om, știind că în orice bețiv poate fi un sfânt, necunoscând pocăința lui cea din ascuns.
Elena J.
