Biserica nu poate fi un apendice al vreunui partid politic, dar, în același timp, ea nu este nici apolitică și nici deasupra politicii. Ea este chemată să fie glasul conștiinței, luminat de Harul lui Dumnezeu.
Într-un stat ideal, Biserica ar trebui să fie în stare să spună oricărui partid, oricărei orientări: aceasta este vrednică de om și de Dumnezeu, iar aceasta nu este vrednică de om și de Dumnezeu. Desigur, un asemenea cuvânt poate fi rostit din două poziții: fie dintr-o poziție de putere, fie dintr-o stare de desăvârșită neputință.
Și cred, sunt adânc convins, că Biserica nu trebuie niciodată să vorbească dintr-o poziție de putere. Ea nu trebuie să devină una dintre forțele care conduc sau influențează statul, ci trebuie să rămână – dacă vreți – la fel de „neputincioasă” precum este Dumnezeu: Cel care nu silește, ci cheamă, care descoperă frumusețea și adevărul lucrurilor, dar nu le impune.
Asemenea conștiinței noastre, care ne arată adevărul, dar nu ne forțează, ci ne lasă liberi să-l urmăm sau să-l respingem.
Cred că așa trebuie să fie Biserica: dacă ea ajunge să fie una dintre instituțiile ce dețin puterea, care pot constrânge sau influența mersul lumii, atunci întotdeauna va exista riscul să-și dorească să stăpânească. Iar din clipa în care Biserica începe să domnească asupra oamenilor, ea pierde ceea ce este mai adânc în însăși ființa ei: iubirea lui Dumnezeu, înțelegerea celor pe care este chemată să-i mântuiască – nu să-i frângă și să-i remodeleze cu forța.
Mitropolitul Antonie de Suroj
