Monahul Moisi Aghioritul
Greutățile vremurilor ar fi trebuit să stimuleze statul la susținerea instituțiilor sfințite, cum este Biserica Ortodoxă, căreia îi recunosc cu prudență numai lucrarea filantropică. Biserica are puterea să unească, să inspire, să mângâie, să dea nădejde. Cu toate acestea, adeseori o lovesc și vor s-o discrediteze. Desigur, Biserica nu se teme deloc de război, căci războită fiind, biruiește, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Ea este Biserica mucenicilor, a mărturisitorilor, a cuvioșilor, a nevoitorilor. Această polemică a existat din totdeauna, însă astăzi s-a intensificat. Biserica este lumina și adevărul și pe ea n-o afectează întunericul și minciuna.
Biserica, Sfântul Munte, preoții, monahii și credincioși nu va trebui să aibă mereu o poziție defensivă, o teamă, un defetism. Peste tot și întotdeauna Biserica va trebui să mărturisească Adevărul, să-L propovăduiască pe Hristos Cel răstignit și înviat, să dăruiască curaj, nădejde și optimism. Cuvântul trebuie să aibă experiență și trăire. Viața să aibă curăție și să fie lipsită de fățărnicie, astfel încât să înrâurească duhovnicește. La război nu răspundem cu război, nici răului cu rău. Nevoința ne încearcă, ne maturizează, ne cultivă, ne înfrumusețează. Biserica nu va folosi niciodată mijloace lumești pentru a se impune. Uneori ea învață cu pilda, cu tăcerea discretă, cu cuvântul cumpătat, cu faptele, iar nu cu cuvinte goale și tunătoare.
Țara noastră chinuită are astăzi mare nevoie de esențiale schimbări duhovnicești și sociale. Numai astfel va putea fi prevenit orice faliment care atât de mult o chinuie. Situația a ajuns la limite tragice.
Oamenii delirează și și-au pierdut somnul, copiii leșină de foame, tinerii se sinucid. Nu este de ajuns ca Biserica să împartă mii de farfurii cu mâncare.
Din păcate, există o lipsă serioasă de educație din partea oamenilor, chipurile, responsabili, care se mișcă fără obiective și viziuni înalte. Oameni în poziții cheie fără inspirație, mărinimie și pasiune. Toți aceștia care ar fi putut să oprească mizeria din țară și a oamenilor nenorociți.
Așa cum bine spune un egumen athonit contemporan, „la nivelul coeziunii naționale și sociale, a jertfei și ofertei, Biserica ar fi jucat un rol important, dacă statul nu ar fi fost atât de mic la suflet și de obtuz în valorificarea potențialului Bisericii”. Într-adevăr, această prudență a statului față de Biserică este foarte tristă. Criza este mai întâi de toate duhovnicească. Și de aceea contribuția Bisericii este absolut necesară.
Din păcate, respingerea necugetată a valorilor noastre morale și tradiționale a avut consecințe grave. Strabismul pentru cele străine, imitarea celor străine, întoarcerea spre cele tulburi, nu aduc bine. Am fost răniți de profanare, de modernism, de lucruri străine. Valorile tradiționale sunt baze solide, temelii tari, energie puternică. Predominarea eudemonismului, anestezia bunăstării, înrâurirea secularizării, exagerarea parvenirii, exaltarea distracțiilor, inflamarea voluptății, au torpilat sănătatea societății. Au așezat-o pe patul durerii și a sărăciei. Creștinul contemporan a vrut să trăiască fără Dumnezeu. A crezut că poate trăi fără inimă. Fără Dumnezeu viața este lipsită de bucurie, tulbure, întunecată, neagră. Dumnezeu dăruiește din belșug pace, bucurie, binecuvântare, echilibru, simplitate, cumpătare, smerenie și răbdare.
Numai un creștin adevărat poate fi mulțumit cu lucruri puține, simple și absolut necesare. Unul ca acesta se bucură să respecte, să-i cinstească pe ceilalți, să ajute și să vorbească politicos.
Biserica are tradiție de iubire de oameni, iubire de frați și de iubire de fii. Respectă și cinstește pe fiecare persoană ca unică, sfințită și irepetabilă. Individualismul, egoismul, aroganța, interesul și fățărnicia sunt cu neputință să existe la un fiu credincios al Bisericii. Solidaritatea, colectivitatea, unitatea este vinul cel dulce care pricinuiește „beția trează” credincioșilor. Cei înșelați de veacul acesta beau băuturi amare, consecințe ale alegerilor lor arbitrare. Este deja vremea ca statul să privească Biserica fără ezitare. Mai ales astăzi, când nevoia de întrajutorare și de unitate este atât de mare pentru păstrarea principiilor de bază. Este absolut necesar ca fiecare să aibă încredere autentică, sinceritate și înțelegere. Mica noastră țară va putea din nou să facă fapte mari prin reconciliere. Biserica îi cheamă pe toți la unitate. Capriciile, separările, rivalitățile și protestele sunt considerate un lux. Nu faceți ca și Biserica să devină partide cu contradicții ciudate. Biserica și statul, mai ales astăzi, pot și trebuie să conlucreze, să se îndrepte către un punct comun, să se înțeleagă. Cultura, credința și dragostea vor crea un zid puternic pentru dezvoltare și progres real.
