Athosul, muntele sfânt al creștinătății, își cheamă întotdeauna aleșii… de la călugării din păduri uitate de lume și de pașii grăbiți ai oamenilor, până la pustnicii locuitori în peșteri tainice, săpate în stâncă rece, încălzite de duhul rugăciunii. De la simplii ostași ai armatelor sau de la cei ce luptă neîncetat cu păcatele lumii, până la vrednici de pomenire arhierei, domni și domnitori ai țărilor creștine. Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare, Alexandru Lăpușneanu, Neagoe Basarab sau Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino sau Constantin Mavrocordat sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute nume ale domnilor români care au sprijinit, de-a lungul vremii, prin danii și ctitorii, sfintele așezăminte din Muntele Athos. Mânați cu toții de acelaşi țel: mulțumirea fără de margini pentru Maica Domnului, Stăpâna și Ocrotitoarea noastră, a tuturor.
Despre o astfel de danie dorim să așternem câteva gânduri și noi, la mijloc de ianuarie. Despre un ajutor venit din suflet din partea unor boieri din Țara Moldovei pentru Icoana Maicii Domnului Paramythia (Mângâietoarea) de la Sfânta Mare Mănăstire Vatoped, pe care Biserica noastră Ortodoxă o cinstește în chip deosebit în data de 21 ianuarie.
„Nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii”
Înainte de a vorbi despre ajutorul boierilor moldoveni, dorim a vă aduce înainte istorisirea Icoanei Maicii Domnului, așa cum se păstrează ea din vechime. Astfel, se spune că după rânduiala de mai demult a mănăstirii, la finalul Utreniei, exista obiceiul ca toți părinții care participau la slujbă, să sărute această Icoană a Maicii Domnului, aflată până atunci pe zidul exterior al Bisericii. Apoi, egumenul îi dădea cheile mănăstirii celui care avea ascultarea de portar, pentru a deschide porțile mănăstirii. În acea zi de 21 ianuarie, însă, în momentul în care starețul i-a înmânat portarului cheile, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a strigat din Icoană: „Nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii, ci urcaţi-vă pe ziduri şi alungaţi pe tâlharii cei de pe mare”, iar Pruncul Iisus, întinzându-Şi mâna, voi să-i acopere gura Maicii Sale, spunând: „Nu, Maica Mea, nu le spune. Lasă-i să fie pedepsiţi după cum merită, căci şi-au lăsat datoriile lor călugăreşti!”. Atunci, Maica Domnului a luat mâna Pruncului şi, înclinându-şi capul spre dreapta, pentru a putea vorbi, l-a îndemnat încă o dată pe egumen: „Nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii, ci urcaţi-vă pe ziduri şi alungaţi tâlharii cei de pe mare! Luaţi aminte şi vă pocăiţi, căci Fiul meu S-a mâniat pe voi!”. Şi iarăşi i-a îndemnat Preacurata Născătoare de Dumnezeu pentru a treia oară.
Ascultând îndemnul Maicii Domnului, călugării nu au mai deschis porţile mănăstirii și au scăpat, astfel, de pirați. De atunci, în Icoană au rămas întipărite aceste ultime mișcări ale chipului Maicii Domnului și al Pruncului, cu chip aspru, de Judecător, iar Maica sa cu față îngrijorată, dar blândă și plină de dragoste.
Boierii și veșmântul argintat de la Golia
Parcurgând cu atenție istoria, povestea și minunile Icoanei Maicii Domnului Paramythia, păstrată astăzi într-un paraclis închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, citim că ferecătura de argint a Icoanei a fost făurită în anul 1859 la Mănăstirea Golia din Iaşi, cu hramul „Înălțarea Domnului” pe cheltuiala unor boieri locali, moldoveni. Tot procesul a presupus topirea, prelucrarea și șlefuirea veșmântului din metal prețios, operațiuni urmate de altele asemenea și însoțite mereu de o precizie extraordinară a meșterilor argintari din Moldova pentru a transpune în realitate proiectul boierilor ostenitori. Un proiect viu până în zilele noastre și până la sfârșitul veacurilor. Demn de menționat este și numele arhimandritului Dionisie, exarhul Mănăstirii Vatoped din acea vreme, care a adunat daniile și ajutorul necesar pentru acest dar de suflet.
Ne întrebăm, evident, de unde această legătură între Iași și Vatoped? De ce s-au gândit părinții să îmbrace Icoana Maicii Domnului în argint la o așa mare depărtare de casă, din moment ce existau, cu siguranță, argintari greci pricepuți mult mai aproape. Ei bine, răspunsul este unul cu implicații istorice și urcă în timp până într-o perioadă dificilă pe care obștea vatopedină a fost nevoită să o traverseze. Totul a început în anii 1423–1424, când Grădina Maicii Domnului a intrat, pentru aproape cinci sute de ani, sub stăpânire otomană. Cu toate că sultanii au oferit o anumită autonomie comunităților monahale, interzicând chiar musulmanilor să intre în Sfântul Munte (cu excepția unui ofițer cu rang de diplomat care se ocupa de relația dintre sultan și conducerea athonită), turcii au impus viețuitorilor biruri grele, imposibil de suportat, biruri care au fost plătite de Țările române și de Imperiul țarist. În acest context, Mănăstirea Vatoped avea să piardă cele mai multe posesiuni aflate în afara Muntelui Athos.
În acest context, după căderea Imperiului Bizantin (secolele XV-XIX), întreținerea mănăstirilor din Sfântul Munte şi plata obligațiilor bănești către conducerea otomană a fost asumată de către Moldova şi Tara Românească. Așa se face că, în ceea ce privește Mănăstirea Vatoped, după ce Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a zidit arsanaua cu paraclis de pe malul mării și Alexandru Lăpușneanu a închinat danii și bogate proprietăți funciare Sfintei Mănăstiri, în anul 1606, văduva Ana Golia (Golăi) și fiul ei, Mihai, au închinat Vatopedului ctitoria lor din Iași, Mănăstirea Golia, dimpreună cu toate proprietățile aflate în posesia mănăstirii și cu cele cu 17 metoace: 7 în Moldova și 10 în Basarabia. La scurtă vreme, Golia a început să fie numită şi „Vatoped” al Moldovei, fiind un fel de filială directă a aşezământului athonit. După cum citim în istoria Mănăstirii Golia, Paleologii şi Cantacuzinii care au făcut donaţii Mănăstirii Golia din Iaşi – unii dintre ei alegând chiar să fie înmormântaţi aici – continuau, în acest fel, străvechea legătură a familiilor lor cu Vatopedul, legitimându-se ca descendenţi ai vechilor ctitori.
Privind lucrurile din această perspectivă, înțelegem că înveșmântarea în argint a Paramythiei a fost făcută la Iași dintr-o dorință a boierilor moldoveni de a se pune în şirul înaintașilor care au sprijinit vechea lavră vatopedină, dar și din rațiuni practice, legate de puterea financiară de care dispunea Țara Moldovei. Însă, ferecătura de argint a Paramythiei n-a fost ultima danie notabilă a boierilor moldoveni. Până la secularizarea averilor mănăstirești din 1863, daniile de pe pământ românesc au continuat să ajungă în Sfântul Munte, încât am putea spune fără a exagera că s-au asemănat, într-o măsură, ajutorului venit din partea famililor nobiliare bizantine de odinioară.
Astăzi, închinătorii români care calcă pragul Vatopedului, văd că deasupra Icoanei Maicii Domnului Paramythia, arde o candelă nestinsă, din ziua în care Maica lui Dumnezeu i-a izbăvit de „tâlharii cei de pe mare”. Arde, fără doar și poate, și pentru sufletele boierilor moldoveni de mai demult, care au avut conștiința faptului că mai mare decât stăpânirea pământească, trecătoare, este comoara adunată în ceruri și închinată încă din această viață „Stăpânei Cerului şi a pământului”.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
Puteţi citi şi:
„Paramythía”: istorisirea Icoanei Maicii Domnului nefăcută de mână omenească de la Vatoped
