Atentă la sănătatea sufletului, dar și a trupului, Biserica, încă de la începuturile ei, a acordat atenția cuvenită acestuia, înființând în acest sens așezăminte sociale în vederea ajutorării bolnavilor, care cu timpul au devenit spitale.
Originare din limba slavă, bolnițele reprezintă locurile unde erau tratați bolnavii, zidite de cele mai multe ori în locuri mai retrase, în apropierea mănăstirilor, acolo unde cunoașterea medicală se împletea în mod armonios cu rugăciunea Bisericii.
Printre cele mai vechi așezăminte sociale și medicale sunt Vasiliadele, a căror nume provine de la creatorul lor, Sfântul Vasilie cel Mare, care în 369, ridică într-un cartier periferic din Cezareea Capadociei un spital dotat cu personalul necesar.
„Este o încăpăţânare să fugi complet de orice folos din cele pe care le poate aduce medicina întrucât, chiar dacă vindecarea bolnavului se face cu ajutorul ştiinţei medicale, Dumnezeu este Cel ce dăruieşte tămăduirea omului”. (Regulile Mari, 55, IV)
Așezămintele create de Sfântul Vasilie cel Mare reprezentau un complex care era alcătuit dintr-o Biserică, case pentru găzduirea leproșilor, azile pentru bătrâni și bolnavi, clădiri pentru călătorii străini, școli pentru copii și clădiri pentru orfani etc.
Creearea unor astfel de locuri a permis apariția unei noi concepții asupra bolii și a bolnavului, care nu mai era destinat izolării și marginalizării, ci rămânea în interiorul comunității sale, care la rândul ei se dedica în mod activ serviciilor caritabile.
În ceea ce privește existența bolnițelor în cadrul Țărilor Române, acestea s-au dezvoltat odată cu organizarea bisericească din Moldova și Țara Românească, în perioadă medievală.
Termenul este consemnat pentru prima oară în timpul domniei lui Vladislav Voievod, care dăruiește jumătate din veniturile de la cășerii ,,să le fie hrană fraților de la bolniță”.
Cele mai vechi bolnițe, menționate în documentele vremii sunt cea de la Schitul Jgheaburi, în Vâlcea și cea construită de către Mitropolitul Anastasie Crimca, la Dragomirna, Suceava.
În secolul al XVIII-lea, sub îndrumarea Sfântului Paisie Velicicovski numeroase instituții spitalicești vor fi întemeiate în jurul mănăstirilor. Aflat la mănăstirea Secu, Sfântul Paisie va cere mitropolitului Moldovei întărirea tipicului vieții monahale în vederea obligației slujirii bolnavilor, săracilor și bătrânilor.
În cadrul mănăstirii de la Neamț „stareţul zidi în mănăstire un spital, case de oaspeţi şi înmulţi considerabil numărul chiliilor. Grija de cei bolnavi, bătrâni şi străini preocupa îndeosebi pe stareţ, căci toţi aceştia veneau la dânsul şi cu lacrimi îl rugau să-i adăpostească pentru Domnul în mănăstire”.
Bătrâni, orfani, săraci sau bolnavi, cu toții au găsit un loc al tămăduirii sufletești și trupești prin funcționarea bolnițelor încă din secolul al IV-lea. De cele mai multe ori marginalizați de comunitate și condamnați la propria suferință, astfel de așezăminte au oferit o nouă șansă celor ce le-au trecut pragul, amintind tuturor că vindecarea provine prin ,,slava Celui ce ne cârmuie şi căruia I se cuvine toată cinstirea» (Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 94).
Muzeograf Elena Brîndușa Popovici
Sursa: http://basilica.ro
