– Gheronda, sunt foarte mâhnită în ultima vreme.
– De ce te mâhneşti? Ţi s-au înecat corăbiile? Unde le-ai dus de s-au scufundat? În Atlantic? Bine, dar corăbiile nu se scot în larg pe un astfel de timp. Câte s-au scufundat?
– S-au scufundat toate.
– Ei, atunci ai rămas fără agoniseală şi poţi deveni o monahie bună! De ce nu-L slăveşti neîncetat pe Dumnezeu? Ce îţi lipseşte? Înţeleg să fie întristat un om care se află departe de Hristos, dar să fie întristat un om care este lângă Hristos, asta n-o mai înţeleg, căci chiar şi o durere de ar avea, aceasta este îndulcită de Hristos.
După cum am înţeles eu, în om nu există otravă, căci dacă omul atinge otrava de Hristos, aceasta se va preface în sirop dulce. Dacă cineva are înlăuntrul lui otravă înseamnă că nu-şi reazemă problemele de Hristos.
Bucuria este de la Hristos, tristeţea este de la diavol. Ştiţi cât mă mâhnesc când văd vreun monah care arată ca un băcan păgubit? Altceva este întristarea cea după Dumnezeu, tânguirea cea împletită cu veselie. Atunci omul se veseleşte. Tăcerea şi străpungerea pe care le are picură miere în inima lui. Când văd un astfel de om, sunt gata să-i sărut picioarele.
– Cum îşi poate da seama cineva dacă întristarea lui este cu adevărat după Dumnezeu?
– Să presupunem că omul face un păcat şi se întristează. Dacă se întristează cu mărime de suflet pentru căderea lui, adică pentru faptul că L-a mâhnit pe Hristos, simte înlăuntrul său o durere dulce, fiindcă Dumnezeu îi presară în suflet dulceaţă şi mângâiere dumnezeiască. Această întristare este după Dumnezeu. Însă, când omul simte o continuă întristare amestecată cu nelinişte şi deznădejde, trebuie să înţeleagă că această întristare nu este după Dumnezeu. Întristarea cea după Dumnezeu este bucurie duhovnicească şi aduce în suflet mângâiere, pe când întristarea care nu este după Dumnezeu aduce nelinişte şi ne duce în impas.
– Ce se întâmplă în cazul în care un om duhovnicesc se mâhneşte pentru că un eretic se foloseşte de numele lui şi face rău oamenilor[1]?
– Această mâhnire este îndreptăţită şi omul trebuie să se mâhnească, fiindcă se vatămă mulţi. Dar şi în acest caz, trebuie să înfrunte problema într-un mod duhovnicesc. Dacă se smereşte şi spune: „Dumnezeul meu, nu vreau ca oamenii să pătimească ceva rău! Luminează-i ca să înţeleagă adevărul!”, va simţi odihnă. Dar dacă începe să se neliniştească şi să spună: „Ce-i de făcut? Se folosesc de numele meu şi se distrug suflete”, nu va avea odihnă. În tot cazul, dacă nu a greşit şi are conştiinţa împăcată, atunci, chiar dacă alţii îl rănesc, el simte înlăuntrul său o mare mângâiere.
[1] Monahia care a pus întrebarea îi avea în vedere pe acei oameni care foloseau numele Stareţului ca să slujească intereselor lor sau ca să convingă lumea să primească înşelările lor.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
