Satul Ein-Kerem, cetatea lui Iuda de lângă zidurile Ierusalimului. Acolo, în pragul unei case, aştepta Elisabeta, fiica preotului Aron şi soţie a dreptului rabin Zaharia. Ieşise în întâmpinarea rudeniei sale, fără a şti că, asemeni ei, secole de-a rândul, întreaga lume aşteptase cu aceeaşi dorire pe Cea curată ca zorii prin care Cuvântul avea să aducă mântuirea, aşa cum vestit-au prorocii: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu…” (Isaia 7, 14). Aceea era chiar ea, Maria din Nazaretul Galileei, la glasul căreia pruncul Elisabetei, Îngerul din pustiul Iordanului, săltă în pântece de bucurie…
7 august, anul 626. În Constantinopol noaptea aceea fusese atât de solemnă încât orizontul cu norii aprinşi ca nişte vitralii de foc semăna cu arcul unei bolţi de catedrală, iar stelele erau sclipirile cununilor de Sfinţi purtători de biruinţă. O noapte ca un „cântec misterios al Universului”, cum avea să descrie mai târziu poetul mistic persan Rumi (1207-1273), pentru că atunci şi acolo se petrecuse o minune: asediul perşilor şi avarilor asupra măreţului oraş fusese stins de-o furtună pe neaşteptate coborâtă din întocmirile cerului. În vuietul stihiilor tulburate păru că dulcele glas al Fiului lui Dumnezeu se aude de dincolo de veacuri: „Nu te teme, turmă mică…” (Luca 12, 32). Şi creştinii nu s-au temut.
În Vlaherne, mica suburbie a oraşului, pe locul unde izvorâse cândva apă, se înălţa acum o Biserică zidită la dorinţa împărătesei Aelia Pulheria, unde, cu fiece Liturghie, izvora nevăzut sângele mântuitor în chipul vinului, ca o întoarcere la minunea nunţii din Cana Galileei. Sub acoperământul acestei Bisericuţe se afla cel mai de preţ odor, deopotrivă intens şi gingaş în prezenţa sa copleşitoare, precum tâmpla unui munte de care creştinii de acolo îşi odihneau la nevoie sufletele încercate: Icoana Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca.
La acel ceas al miezonopticii, timpul „cel mai frumos al vieţii creştine” (Nicolae Steinhardt), poporul o înconjură cu recunoştinţă, precum lumina de la amiază ce cuprinsese odinioară stejarul unde Avraam îşi întâmpină sfinţii pelerini. Icoanei i s-a spus „Hodighitria”, ce se tâlcuieşte „Cea care arată Calea”, acea singură Cale care este deopotrivă şi Adevăr şi Viaţă şi care nu doar ne poartă ascendent spre Hristos, ci este Însuşi Hristos Mântuitorul. În fundalul de unde pământescul s-a topit, lăsând locul slavei pnevmatoforice, răsare asemeni aurorei chipul Preacuratei ale cărei daruri ne vor rămâne pururi tainice, cu neputinţă de-a le înţelege sau lăuda vreodată în adevărata lor adâncime. Vrednicia ei de a săvârşi minuni la acea vreme şi încă dincolo de acel veac nu seamănă cu nimic din ce a fost vreodată în cer şi pe pământ. E ca o piatră de hotar aleasă pentru a sta în capul unghiului creat sublim de orizontul cerului, hotarele pământului şi verticalitatea eternă a Crucii care devine sabie pentru inima ei, dar şi steag al biruinţei pentru noi, iar acesta este fără-ndoială „semnul că viaţa a învins”, aşa cum a mărturisit filosoful Henri-Louis Bergson (1859- 1941). Mâna dreaptă, rotunjită ca o arcă salvatoare, arată duios spre Pruncul care binecuvântează lumea, pe când privirea ei îndeamnă întreaga omenire: „Faceţi orice vă va spune” (Ioan 2, 5). Înaintea Maicii Fecioare „Hodighitria”, ceea ce este „locaş al dreptăţii”, după cuvântul profeţilor (Ieremia 31, 23) şi „podoabă a întregii creaţii”, în descrierea peste veacuri a dumnezeiescului Părinte Grigorie Palamas (1296-1357), a răsunat cel dintâi acatist din istoria Bisericii creştine. Închinarea Îngerului de demult – „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine” (Luca 1, 28) – se întâlnea în noaptea aceea, în Bisericuţa din Vlaherne, cu închinarea oamenilor: „Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Bucuria tuturor celor necăjiţi!”
„Sarea existenţei”
Ea este adevăratul chip al bucuriei prin care a coborât Fiul lui Dumnezeu, Bucuria neapusă a sufletelor noastre, ce a cuprins zările şi s-a împărţit tuturor ca micuţele pâini şi peşti din seara înmulţirii minunate. O bucurie ce a deşteptat în noi simţul sfinţeniei într-o nouă Facere şi prefacere a creaţiei şi din acea clipă nimic nu a mai putut fi mărginit de graniţele timpului ca la început – „şi a fost seară şi a fost dimineaţă” (Facere 1, 5), căci prezentul devenise acea zi „pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne înveselim în El” (Psalm 118, 24). Numai o astfel de bucurie are o extraordinară dimensiune duhovnicească ce poate zămisli, cuprinde şi grăi despre frumuseţea tuturor elementelor vieţii noastre, căci creaţia însăşi este „o mărturisire de sine, aşadar, o bucurie”, după cuvântul eseistului Constantin Noica (1909- 1987). De aceea, la timpul său, scriitorul francez Anatole France (1844- 1924) a numit bucuria în Hristos drept „sarea existenţei” în ansamblul ei complex şi unitar, o evidentă şi profundă analogie cu „sarea pământului” (Matei 5, 13), adică fiinţa umană, singura creaţie care dă gust, certitudine şi sens lumii.
În bucuria aceasta, inima se aprinde de focul iubirii Lui nepământeşti şi nu ar dori să se stingă vreodată: „oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32), se cercetară între ei Ucenicii Luca şi Cleopa, după întâlnirea cu Hristos, transfigurat de lumina Învierii. Şi ce poate fi această stare incandescentă din fiinţa noastră până în cele mai subţiri straturi ale conştiinţei, ce este această dulce văpaie a inimii dacă nu „trăsătura de unire mistică între sufletul ortodox şi lumina dumnezeiască” (Nichifor Crainic, „Sfinţenia – împlinirea umanului”). Este logodna cu Mirele cerului, care ne preschimbă din rătăcitori în ucenici „plini de bucurie şi de Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 13, 52) şi din îndoielnici în bravi martiri, ca cei de odinioară al căror sânge, cum avea să scrie părintele creştinătăţii apusene Tertulian (150-220), reprezintă „cheia ce deschide Paradisul”, poarta cărării strâmte ce duce spre bucuria veşnică. Iar veşnicia nu poate fi concepută în afara iubirii, virtutea ce este „singura cale de a ne bucura unul pe altul”, în viziunea poetului elen Euripide (480 î.Hr.-400 î.Hr.), adică trecerea de la îngustimea cuvântului „eu” la duhovnicescul „tu” şi în această relaţie de continuă jertfire de sine pentru aproapele, sufletul este chemat să fie părtaş naturii cereşti, să o înţeleagă şi să guste din adevărata bucurie: „Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină ” (Ioan 15, 11). Atunci vom simţi în toate fibrele alcătuirii noastre trupeşti şi spirituale o statornică dorinţă de a-L urma pe Hristos, oricât de anevoios s-ar arăta a fi urcuşul către inima Lui – „pe cel ce se bucură în Domnul nicio suferinţă nu-l va scoate din bucuria lui”, ne învaţă Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (347-407) – ştiind că El, Hristos, Lumina lumii, va face din poverile celui răbdător petale de crini: „O, Dumnezeul meu, iubitor de îndurare, Făcătorul meu, fă să-mi strălucească mai mult lumina, ca să-mi umpli inima de bucurie” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnurile iubirii dumnezeieşti).
Astăzi, Icoana „Hodighitria” aşteaptă cu aceeaşi blândeţe pelerinii. Privirea Maicii Fecioare, Bucuria celor necăjiţi, le iese în întâmpinare, îi cuprinde într-o îmbrăţişare negrăită, le aşază pe rănile sufletului vinul nădejdii depline şi untdelemnul iertării. Mâna ei plutind deasupra lumii, senină, imaterială şi aşa de sfântă, Îl poartă pe Hristos Cel întrupat pentru mântuirea tuturor, al Cărui chip dumnezeiesc de frumos şi curat ne şopteşte la nesfârşit: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 12).
Prof. Corina Luminiţa Căluian
Sursa: http://ziarullumina.ro
