Mitropolitul Anthony Bloom
Dacă există un eveniment din viața lui Hristos care să intre sub percepția noastră, acesta este Învierea. Toată credința noastră depinde de Înviere, deoarece, așa cum spune Apostolul Pavel, „și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră”, și atunci „suntem mai de plâns decât toţi oamenii”[1].
Dacă Hristos nu a înviat, atunci El nu este Mesia propovăduirii noastre, nici Cel despre care El Însuși a propovăduit că este. În acest caz credem într-o minciună și viața la care năzuim, viața aceea pe care o cunoaștem prin experiență înăuntrul sufletelor noastre, trupurile, viața noastră bisericească, nu este decât o înșelăciune și o minciună.
Noi însă cunoaștem că Învierea este un eveniment adevărat, pentru că Îl cunoaștem pe Hristos Cel înviat. Nu-L cunoaștem așa cum L-au cunoscut Apostolii, în trup. Nu L-am văzut în satele Galileei, nici pe drumurile Pământului Sfânt, însă cu duhul nostru Îl cunoaștem înviat și, cunoscându-L în acest chip, putem spune cu siguranță că Acesta, Care astăzi trăiește cu adevărat, a înviat din morți.
Acum încă continuăm să fim luminați de bucuria Sfintelor Paști. Însă zilele trec. Dar oare în ce chip vom putea păstra această lumină? O putem păstra numai dacă ne vom întoarce înapoi, cu gândul nostru, la acea noapte luminoasă care a descoperit slava Învierii; o putem păstra numai dacă vom merge înainte, nu singuri acum, ci împreună cu Domnul Cel înviat.
L-ați auzit pe Hristos spunându-le Ucenicilor Săi să se întoarcă în Galileea, acolo unde a început Primăvara vieții lor duhovnicești, unde L-au aflat și L-au recunoscut pe Hristos, unde pentru ei a început Viața. Însă nu-L vom găsi exclusiv în Galileea, în adâncurile acelea ale sufletului care păstrează răcoarea primei cunoștințe și a primei noastre dragoste pentru Domnul, ci Îl vom găsi mergând și pe alte cărări.
Hristos a făcut o călătorie de o zi spre Emaus împreună cu doi Ucenici și acolo S-a descoperit pe Sine, nu prin a se arăta la exterior înaintea acelora care nu L-au recunoscut. Ci S-a descoperit pe Sine în frângerea pâinii, în Taina Dumnezeieștii Euharistii și, în același timp, în taina frățietății care se naște între oameni, prin împărțirea pâinii pe aceeași masă. Le-a descoperit numai pentru o clipă că Acela, fiind Dumnezeu și Om, i-a făcut pe oameni una cu Sine, prin faptul că S-a făcut om și a înălțat neamul omenesc, prin Trupul Său înviat, până la Tronul lui Dumnezeu.
Există și alte cărări pe care mergând Îl vom întâlni pe Hristos. Nu numai pe cărarea incertitudinii, ca aceea pe care au mers Ucenicii spre Emaus, nu numai pe cărarea nădejdii și a așteptării celor unsprezece care se întorseseră în Galileea, ci și cărarea rezistenței, a concurenței, a revoltei și cea a Apostolului Pavel, care L-a aflat pe Hristos, mergând spre Damasc, pe care mergea ca un prigonitor să aducă moarte celor care chemau numele lui Hristos. Este, așadar, cu putință să-L aflăm pe Hristos pe orice drum am merge. Indiferent în orice direcție va duce drumul nostru, să privim cu atenție la persoana care merge alături de noi. Se poate să fie Hristos, sub alt chip, gata să ne descopere măreția marelui nostru destin omenesc prin frățeasca și simpla dragoste.
Așadar, să privim mereu înapoi la acea noapte strălucitoare, triumfătoare și plină de bucurie, în care ni s-a arătat adevărul Învierii. Acest adevăr continuă să trăiască în noi, lumina nu s-a stins, nu s-a împuținat, numai că acum în loc să lumineze cu strălucirea nopții de Paști, luminează ca o „lumină lină”, ca „lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume”[2].
Să mergem prin această lumină, să trăim sub povățuirea ei, să fim „fii ai luminii”, și atunci Hristos niciodată nu va pleca departe de noi, Învierea va trăi în sufletele noastre și veșnica desfătare se va sălășlui în toată ființa noastră.
Din cartea „Ziua Domnului”, Editura Akritas.
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.
