Preot Bogdan Chiorean
Ieri m-am trezit cu un bunic la ușa biroului. Timid, necăjit, cumva rușinat, nu știa cum să-nceapă.
Eram aproape sigur că-i vorba de vreun pacient incurabil, care nu-și mai găsește locul prin alte instituții medicale.
Și-ncepe bunicul prin a-mi zice că are un băiat, cam la 40 de ani, care după liceu a dat admitere la medicină. N-a vrut el, dar părinții au dorit – musai – să-l facă doctor. A intrat din prima, fără meditații și ajutor suplimentar. Numai el știe cum. N-a făcut față programului din anul I și presiunilor părinților care-l voiau de 10 și a renunțat.
Cum să renunțe? L-au convins că asta e calea și, forțat de împrejurări, în anul următor a dat admitere iar. Nu s-a simțit confortabil deloc și după câteva luni a ajuns pe-o secție de psihiatrie pe care o vizitează din când în când în ultimele 2 decenii.
Tatăl său și-a dat seama abia acum, la aproape 80 de ani, și după multe lacrimi lămuritoare, că succesul în viață înseamnă să fii bucuros și liniștit, nu să împlinești niște standarde sociale care să-ți zugrăvească doar o fericire iluzorie în fața celorlalți.
N-am știut exact ce aștepta de la mine și, de fapt, nici nu cred că a dorit ceva anume. Poate doar să-și verse necazul. La sfârșit, mi-a dat o pungă cu vreun kilogram de nuci cu coajă. Poate ca să-ntărească faptul că – deși aparent tare la exterior – miezul poate fi sensibil…
Cât rău putem face altora având aroganța ca ei să joace rolurile pe care noi le pretindem fără milă. Și cât de grav e să credem că binele nostru coincide cu binele lor!
