În desăvârșită și netulburată fericire trăiau primii oameni în Rai. Aveau la dispoziție toate bunurile materiale care le erau necesare vieții. Nici o întristare, nici o suferință nu le umbrea viața. Și mai presus de toate, se aflau într-o continuă legătură pașnică cu Dumnezeu, ziditorul lor. Însă acea stare fericită și binecuvântată nu a durat mult. Am spus deja în omilia trecută cine a fost cel care i-a tras pe întâii zidiți în neascultare și păcat. Să vedem astăzi cum s-au petrecut acele evenimente înfricoșătoare.
Vrând să-i tragă pe oameni la rău, diavolul a luat înfățișare de șarpe, pentru că, după cum spune Scriptura, „șarpele era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ”[1]. Era cel mai viclean dintre toate animalele sălbatice. Însă până în acel moment fusese neprimejdios pentru om. Așadar sub înfățișare de șarpe diavolul s-a arătat Evei, care foarte probabil se afla aproape de pomul din roadele căruia Dumnezeu le poruncise întâilor zidiți să nu mănânce. Diavolul a întrebat-o pe Eva: „Este adevărat că Dumnezeu nu v-a îngăduit să mâncați din toți pomii Raiului?”. Denaturează astfel porunca lui Dumnezeu spunând prima minciună care s-a auzit în lume. pentru aceasta, Domnul a spus mai târziu că „diavolul este mincinos şi tatăl minciunii”[2]. El este izvoditorul minciunii și pe el îl urmează cei care spun minciuni și denaturează adevărul.
Eva, fiind înzestrată de Dumnezeu cu rațiune, ar fi putut să-și dea seama de viclenia șarpelui, care îi vorbea, însă nu a luat aminte și a fost amăgită. A considerat că este datoria sa să dea răspuns la întrebarea șarpelui spunând: „Nu, nu este adevărat. Din toți pomii Raiului putem să mâncăm. Numai din pomul care este în mijlocul Raiului ne-a spus Dumnezeu să nu mâncăm și nici să nu ne atingem, ca să nu murim”. Eva credea că astfel apără și restabilește adevărul, însă a căzut în cursa pe care i-a întins-o diavolul, care îi răspunde cu o minciună mai mare decât prima: „Nu veți muri, dacă mâncați. Dimpotrivă, Dumnezeu a știut că de îndată ce veți mânca din acest pom, o să deveniți și voi dumnezei și o să puteți deosebi binele de rău. Pentru aceasta v-a poruncit să nu mâncați” (Facerea 3, 1-5).
Astfel diavolul l-a prezentat pe Dumnezeu ca rău și pizmaș, Care nu vrea ca omul să progreseze și să ajungă asemenea Lui. Numai denaturare a adevărului! Însă tocmai pentru aceasta satana se numește diavol: pentru că Îl învinuiește și Îl defaimă pe Dumnezeu înaintea oamenilor; pentru că denaturează adevărul, prezentând binele ca rău, ca pe ceva greu de înfăptuit și nefolositor, iar răul ca pe ceva frumos, plăcut și folositor. Astfel, cu viclenie izbutește să-l tragă pe om în păcat și să-l lipsească de comuniunea binefăcătoare cu Dumnezeu. Trebuie să fim prevăzători și să ne temem de vicleniile și cursele diavolului. Iar când vine să ne înșele, folosind gura altor oameni, precum atunci pe a șarpelui, sau prin propriile noastre gânduri, să nu stăm de vorbă cu el, ci să-l respingem spunându-i precum Domnul: „Mergi înapoia Mea, satano!”[3]. N-am să fac voia ta, pentru că aceasta mă va duce la distrugere. Voia lui Dumnezeu voi face, pentru că acest lucru este bun și folositor.
Scurtă a fost discuția diavolului cu femeia, însă a fost de ajuns ca să facă răul. Prin minciunile sale, diavolul a semănat în sufletul Evei îndoiala și neîncrederea în cuvintele lui Dumnezeu. Și ea a privit pomul cunoștinței cu alți ochi, cu o altă dispoziție față de cea dinainte. I s-a părut frumos și roadele sale atrăgătoare și în ea s-a născut dorința de a gusta din ele. Și era atât de puternică această dorință, încât Eva a fost biruită. A uitat porunca lui Dumnezeu, a întins mâna a luat din pom și a mâncat. Și nu numai ea a mâncat, ci i-a dat și lui Adam, iar el nu s-a împotrivit, ci a luat și a mâncat. Astfel s-au făcut amândoi călcători ai poruncii lui Dumnezeu. Păcatul strămoșesc fusese deja săvârșit.
Mic și neînsemnat pare unora acel păcat și se miră de pedeapsa foarte aspră dată de Dumnezeu, însă însemnătatea și gravitatea unei fapte nu se judecă numai privind la fapta însăși, ci și la împrejurările în care a fost săvârșită. Așadar păcatul protopărinților noștri a fost foarte greu pentru următoarele motive: Primul, pentru că porunca lui Dumnezeu a fost foarte ușoară și prin urmare și păzirea ei era foarte ușoară. Al doilea, pentru că darurile lui Dumnezeu date întâilor zidiți au fost foarte mari și prin călcarea lor de poruncă s-au arătat nerecunoscători față de Binefăcătorul lor. Al treilea, pentru că și-au pierdut încrederea în Dumnezeu și au crezut mai mult în cuvintele diavolului. Al patrulea, pentru că prin neascultarea lor au refuzat să facă ascultare de voia lui Dumnezeu, făcându-și propria lor voie și din prieteni și casnici ai lui Dumnezeu au devenit vrăjmași și potrivnici ai săi. Astfel este fiecare păcat: a deveni neîncrezător în Dumnezeu și în cuvintele Lui, călcarea poruncilor Sale, întreruperea comuniunii cu Dumnezeu.
Trebuie să luăm aminte și la faptul că întâii zidiți au ales în mod liber păcatul. Diavolul i-a ispitit, însă nu i-a silit să păcătuiască. Nici măcar nu le-a spus: „Luați și mâncați”. Ei singuri au hotărât aceasta. Pentru aceasta și vina lor a fost foarte grea. Însă întocmai aceasta se întâmplă și cu noi toți. Diavolul ne ispitește, ne îndeamnă să păcătuim, însă nu ne silește. Acest drept nu îl are. De noi depinde dacă primim sau respingem îndemnurile sale. Așadar dacă noi nu consimțim, ispitele lui vor cădea în gol și se va retrage biruit și rușinat. Pentru aceasta și Sfântul Iacov fratele Domnului ne îndeamnă: „Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi”[4]. Bine ar fi fost să fi arătat o astfel de împotrivire întâii zidiți. Bine ar fi ca și noi să ne împotrivim la fiecare atac al celui viclean.
Dar să mergem mai departe și să vedem urmările călcării de poruncă. De îndată ce întâii zidiți au mâncat din rodul pomului cunoștinței, au simțit ca și cum li s-ar fi deschis ochii și au văzut ceva ce nu văzuseră până atunci. Și ce au văzut? Au văzut că erau goi și ceea ce nu-i stânjenea mai înainte, acum le provoca rușine. Și s-au grăbit să ia frunze de smochin ca să-și acopere cu ele goliciunea. Ce înseamnă aceasta? Este foarte limpede că întâii zidiți și-au pierdut îndată veșmântul nevinovăției, cu care îi îmbrăcase Dumnezeu. Simt acum vinovăție și rușine pentru păcatul pe care l-au săvârșit și încearcă cu propriile lor puteri să îndrepte răul. Desigur, altfel ar fi evoluat lucrurile dacă simțământul rușinii i-ar fi condus la pocăință și și-ar fi cerut iertare de la Dumnezeu. Însă nu s-a întâmplat aceasta. Întâii zidiți și-au simțit vinovăția, însă nu s-au pocăit pentru hotărârea lor irațională. Dimpotrivă, au stăruit în răzvrătirea lor, după cum arată cele ce au urmat.
La sfârșitul aceleiași zile Dumnezeu îi cercetează pe întâii zidiți, așa cum făcuse și mai înainte. Ei simt și acum prezența Lui, însă în vreme ce înainte le aducea bucurie, acum le provoacă frică și aleargă să se ascundă printre pomii Raiului. Vedem aici foarte limpede simțământul vinovăției păcătosului, care îl face să nu aibă curajul de a-L privi pe Dumnezeu. De acest simțământ numai adevărata pocăință poate să-l izbăvească și să-l împrietenească iarăși cu Dumnezeu. Spre această pocăință vrea Dumnezeu să îi miște pe întâii zidiți prin dialogul care a urmat.
„Adame, unde ești?”, întreabă Dumnezeu, desigur, nu pentru că nu știa unde se afla Adam, ci pentru a-l face să-și mărturisească cu pocăință greșeala și să se facă vrednic de iertare. Adam însă, în loc să-și mărturisească păcatul, îi răspunde lui Dumnezeu: „Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”. Dumnezeu îi pune o nouă întrebare, mișcat de iubirea sa de oameni și de dorința de a-l povățui pe om la pocăință: „Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?”. Adam nu poate acum să-și tăgăduiască fapta, însă în loc să se pocăiască, aduce îndreptățiri: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”. Dumnezeu o întreabă pe femeie: „Pentru ce ai făcut aceasta?”. Ea răspunde: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat”[5].
Întocmai această tactică o urmează și fiecare păcătos care nu vrea să se pocăiască și să cadă la mila lui Dumnezeu. Caută îndreptățiri și în încercarea aceasta adesea aruncă răspunderea asupra altora, asupra rudeniilor, a prietenilor, a societății stricate, a atacurilor celui viclean și chiar asupra lui Dumnezeu, așa cum a făcut Adam. Oare nu spun mulți: „De ce Dumnezeu îngăduie diavolului să ne ispitească? Să-l împiedice. Ispitele sunt mai mari decât puterile noastre”. Toate acestea însă sunt îndreptățiri păcătoase. Apostolul Pavel spune că Dumnezeu „nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”[6]. Așadar să nu vrem să îndreptățim cele ce nu se pot îndreptăți. În loc să ne străduim să ne ascundem păcatele, să le mărturisim cu smerenie la taina spovedaniei, ca să-L aflăm pe Dumnezeu milostiv și iertător față de noi. Dacă nu facem aceasta, în locul milei sale vom avea de-a face cu asprimea dreptății Sale, așa cum s-a întâmplat cu întâii zidiți.
După ce întâii zidiți, prin comportamentul lor, și-au adeverit vinovăția, fără să arate pocăință, a urmat pedeapsa. A fost pedepsit întâi șarpele și în persoana lui diavolul. Pe el nu-l întreabă Dumnezeu de ce a făcut ceea ce a făcut, pentru că el este izvorul și pricina răului. Așadar fără să-l cheme să dea seama, Dumnezeu îi face cunoscută pedeapsa adresându-se șarpelui, care era unealta sa, și spune: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale”[7]. Aceste cuvinte se adresează aparent șarpelui și este pedepsit, desigur, și el, fiindcă s-a făcut unealta diavolului pentru înșelarea omului și pentru a fi pildă a înjosirii la care duce păcatul. Însă cuvintele lui Dumnezeu se adresează mai ales diavolului. Precum șarpele se târăște pe pământ, tot astfel și el se târăște în păcat, în apostazia de la Dumnezeu și în neîncetata sa străduință de ai face pe oameni următori ai săi.
Dar la aceste cuvinte care arată pedeapsa primită de diavol, Dumnezeu adaugă și altele, care pentru diavol sunt înfricoșătoare, însă pentru om, care de-abia acum începe să-și dea seama de consecințele neascultării, sunt dătătoare de mângâiere și nădejde. Să le ascultăm, așa cum le prezintă textul sfânt: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”[8].
Este limpede că aici nu este vorba despre toți urmașii primei femei, ci despre un anume urmaș al unei femei, care este caracterizat ca sămânța femeii, iar nu a bărbatului. Aceasta înseamnă că acest urmaș se va naște numai din femeie, fără mijlocirea bărbatului. Așadar acesta va da o lovitură de moarte diavolului, în vreme ce acela, cu toate străduințele sale, numai o lovitură nevătămătoare va putea să-i dea. Care este sămânța femeii, care îl va zdrobi desăvârșit pe diavol, nu este greu de înțeles. Este Iisus Hristos, Care S-a născut în chip mai presus de fire dintr-o Fecioară. El a călcat și a zdrobit capul șarpelui, adică al diavolului, stricând prin jertfa Sa pe cruce planurile viclene ale aceluia și desființând împărăția lui, în vreme ce diavolul numai o lovitură ușoară și trecătoare a izbutit să-i dea, vătămând numai firea omenească. Avem așadar în aceste cuvinte ale lui Dumnezeu prima proorocie și făgăduință pentru venirea Izbăvitorului. Pentru aceasta, aceste cuvinte se numesc protoevanghelie, adică prima veste bună despre viitoarea mântuire a neamului omenesc. Desigur că Adam și Eva nu au putut înțelege în chip deplin sensul acestor cuvinte, însă înțelegeau oricum că Dumnezeu le făgăduia izbăvirea viitoare din suferințele care îi așteptau și pentru care erau ei înșiși responsabili. Și aceasta a fost pentru ei în acea clipă o mare mângâiere.
Astfel Dumnezeu, înainte de a le vesti întâilor zidiți pedeapsa, i-a întărit cu nădejdea mântuirii și cu așteptarea Izbăvitorului. Cu această nădejde și așteptare au trăit multe generații vreme de mii de ani. Și, pe măsură ce veacurile treceau, Dumnezeu înnoia și făcea mai limpede făgăduința Sa prin cuvintele Proorocilor, până când a venit „plinirea vremii” și atunci „a trimis pe Fiul Său, născut din femeie…, ca să dobândim înfierea”[9].
Astăzi noi nu mai trăim cu așteptarea, pentru că proorociile și făgăduințele lui Dumnezeu s-au împlinit de multă vreme. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, S-a făcut fiu al omului și prin ascultarea Sa până la moarte față de voia lui Dumnezeu a îndreptat neascultarea primului Adam și a înlăturat consecințele ei, a înlăturat stăpânirea morții și a făcut deșarte planurile diavolului, dându-i omului Harul și puterea Sa, ca să biruiască atacurile vicleanului, așa cum le-a biruit El ca om. Să-L binecuvântăm și să-L slăvim fără încetare pe Dumnezeu, pentru că ne-a învrednicit nu numai să trăim după împlinirea făgăduințelor Sale, ci și să ne facem părtași ai darurilor Sale, desigur dacă Îi rămânem credincioși și dacă păstrăm comuniunea cu El, pe care a stricat-o primul Adam prin neascultarea sa, dar pe care a restabilit-o noul Adam, Iisus Hristos, prin ascultarea Sa față de Tatăl.
[1] Facerea 3, 1.
[2] Ioan 8, 44.
[3] Matei 16, 23.
[4] Iacov 4, 7.
[5] Facerea 3, 9-13.
[6] 1Corinteni 10, 13.
[7] Facerea 3, 14.
[8] Facerea 3, 15.
[9] Galateni 4, 4-5.
