Călugărilor le trebuie mult curaj

Ne-am obișnuit cu ei: dra­pați în negru, serioși, cu capul adeseori plecat, cu mătănii în mână și cruce pe piept. Fie stau ferecați în mănăstirile lor, fie îi zărim alergând prin târguri după materiale sau provizii, fie le citim doar gândurile din cărți, fie îi vedem la strană – cântând, slujind sau predicând, fie îi întâlnim pe coridoarele spitalelor ori în grădinile de legume, la plivit și udat. Ei sunt monahii și monahiile, ființe aparent ciudate, oaste cernită cu arma rugăciunii la picior, luptând cu un ina­mic perfid, care lovește pe ascuns, care nu are milă și care și-a construit statul major în ei înșiși! Lupta cu patimile care îi locuiesc (ca pe orice alt om) este una continuă, cu victorii și înfrângeri, cu armistiții și tratate de pace. Câmp de luptă ambulant, conflict interior pe două picioare, călugării străbat lumea în vuiet tăcut de arme și răzbel sufletesc. Unii dintre semenii noștri nici nu înțeleg prea bine „cu ce se ocupă”, care este „rezultatul muncii” lor. Sau care este plusvaloarea pe care o aduc societății prin pliurile căreia se strecoară tăcut.

Dar chiar și noi, pelerinii, pe când mergem la mănăstiri, oare ce vedem? Ordine și curățenie, tipic și muncă grea, mase întinse și slujbe interminabile. Prin chilii nu prea intrăm, că nu se cade. Dar tocmai acolo este centrul conflictului, ochiul ciclonului în bătălia cu sine pe care monahul o susține, încă din prima zi a intrării în obște. Acolo, și mai puțin în Biserică, este laboratorul creșterii duhovnicești sau al abandonului de sine. Căci cine poate spune sau înțelege gândurile unui om care a întors spatele lumii, adică datului firii? După o ascultare istovitoare sau după o lungă priveghere, întors în liniștea chiliei (liniște care nu minte, e un pustiu în miniatură), gândurile, anxietățile dau asaltul. Ce rost am eu pe lume, ce caut eu aici, de ce îmi istovesc tinerețile printre niște bătrâni care spun și fac aceleași lucruri de decenii? De ce nu am o familie a mea? Ce-mi lipsea în lume? Cum mi-am părăsit pă­rin­ții și pentru ce? De ce am abandonat cariera promițătoare? Ce voi face la bătrânețe, când nu voi mai putea să am grijă de mine? Dar când duhovnicul pentru care am venit aici va trece la Domnul, ce rost mai are să stau? Și dacă plec, unde mă duc?

Vedeți, noi, cei din lume, ne consolăm cu gândul că lupta pentru familie (cine are) va atârna greu în balanța mântuirii și a răspunsului pe care îl vom da Dreptului Judecător. Dar monahii? Ei au doar faptele și numai faptele lor, cu care se înfățișează după trecerea la Domnul! Greu, nu-i așa? Mai ales pentru monahii simpli sau pentru măicuțe, care nu spovedesc, nu trag după sine la mântuire alte suflete, decât poate indirect… Și pentru că le-am amintit pe maici: aici curajul renunțării la lume este încă mai mare, mai abruptă decizia. Excluderea maternității, care este definiția prin excelență a femeii, scopul și cununa ei, darul ei unic – acela de regină a vieții – trebuie să fie un lucru resimțit cu și mai mare zbatere interioară. Și atunci, ce le rămâne?

Hristos, Mirele și Împăratul, prietenul și binefăcătorul, departele și aproapele, Cel care le înverzește pus­tiul chiliei și le umple viața de rod – Acela este rostul suprem în viața călugărului. Fără El, fără a pluti agățat de marginea veșmintelor Lui, non-stop, viața nu are sens, nici împăcare. Iar eu am văzut călugări zburători, maici planând serafic, monahi legănați la pieptul ceresc al Maicii Domnului, stareți volatili. Lumea nu-i atinge, anotimpurile nu-i privesc, iar larma copiilor din curtea mănăstirii tocmai ce le zvântă lacrima din colțul inimii.

Răzvan Bucuroiu

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
224
Shares
Previous Post

Cum ne îmbrăcăm?

Next Post

Evanghelia zilei (Marcu 4, 24-34)

Related Posts