Când m-am întors Acasă

Nici nu știam să fi plecat. Credeam, mi se înfiripase subtil și insistent ideea că toată lumea este casa mea. Dar ce eroare naivă, de detaliu! Gândirea aceasta, de cetățean al întregii lumi, te țintuiește în cele de jos, în pământesc. Și așa, cu mintea „globală”, plecam și nu știam că mă duc. Gustam firesc din libertate ca și cum asta ar fi trebuit să fac dintotdeauna, cel puțin așa mi se sufla mereu de pe margine. Din nou, un detaliu- există un firesc al lumii și există veșnicia Lui. Dar pe atunci nu știam, așa ceva nu se suflă de pe margini.

Am schimbat trenuri, avioane, case și oameni. Mă tot duceam. Din când în când, în momente de liniște, auzeam că Cineva mă întreabă: „Ce cauți?”. Nu știam să identific nici vocea, și nici răspunsul. Dar goliciunea lumii căreia credeam că aparțin o resimțeam, dacă eram atentă, până în propria inimă, ca pe o pustiire. Cu cât zilele erau mai „distractive și pline”, cu atât nopțile și liniștile erau mai grele, ca un fel de pedagogie pe care atunci nu o înțelegeam.

Dar m-ai întors. Încă mă întorci. Slavă Ție, Doamne, că m-ai tras, din marea Ta dragoste, Acasă! Nici măcar nu m-am învrednicit să mă întorc eu, precum fiul risipitor, ci a trebuit să vii Tu după mine, să mă iei de mână delicat, să îmi arăți… Încă mă minunez. Ce bine e la Tine Acasă, Doamne! Ce gust are bucuria și cum se simte! Ce tămăduitoare e suferința. Poate nu e potrivit ce spun, dar uneori mă gândesc că și Tu Te-ai bucurat să mă vezi înapoi. Altfel nu îmi explic toate binecuvântările care au curs de atunci: nunta, pruncul, duhovnicul, oamenii- ah, oamenii în care se vede atât de bine chipul Tău! Și clipă de clipă, dar doar când sunt atentă observ noi și noi purtări de grijă. Cu Tine, Doamne, chiar și căderile sunt mai puțin dureroase.

Încep să înțeleg totuși că, deși Îți mulțumesc pentru familia cu care m-ai binecuvântat, Acasă nu este despre un cămin anume, despre grișul cu lapte al bunicii, despre sărbători sau gângurit de copil. Deși nu-i ușor, cred că Acasă nu e nici despre un confort anume sau o senzație de siguranță lumească. Ci doar despre nădejdea Învierii și purtării Tale de grijă.

La Tine am întâlnit pentru prima dată libertatea înfrânării, mai dulce decât toate plăcerile lumii. Am găsit puterea ce vine din răbdarea suferinței și nu fuga de ea. Am găsit dragostea cea dătătoare de Viață. Încă le găsesc, încet, șovăielnic.

Acum știu că Tu mă strigai în momentele de liniște. Încă mă strigi, când mă mai îndepărtez ca un prunc neștiutor. Și-atunci mă întorc iarăși la Acasă din icoană.

Anca Negurici

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro