Când nu ai nicio dorință, atunci viața ta este o prăznuire

Două sau trei Duminici la rând, după Dumnezeiasca Liturghie, a mers la Școala Agricolă, unde era o grădină zoologică. Acolo își petrecea timpul în chip plăcut, uitându-se la animale, însă iarăși a început să-și facă probleme: „Merită să-mi dau inima unei priveliști frumoase și să rămân într-o astfel de stare de mulțumire? Nu mă desparte aceasta de Hristos? Gata. Până aici. Am să merg sus în munte”.

Însă și acolo se nevoia să nu-i „fure” inima vreo mulțumire care părea duhovnicească, însă nu era. Îi spunea gândul: „Acolo sus, în vârf, este o priveliște frumoasă, vezi valea, vezi râul. Acolo să te așezi să citești, să faci rugăciune pe o stâncă, sub un brad”. „Nu”, își răspundea, „am să merg jos, unde nu sunt toate acestea”. Și în cele din urmă, tăindu-și voia, a ajuns să afle mai multă odihnă jos, în vale, decât pe vârful muntelui.

Arsenie, ca „nevoitor care neîncetat uneltea chipuri de nevoință”[1] pentru a sta împotriva a tot ceea ce îi „fura” inima, a luat hotărârea să nu mai meargă nici pe munte, nici în vale, ci să rămână închis în casă. Așadar, și-a cumpărat un mic strung și, în timpul liber, se închidea în cameră și făcea rucodelie spunând rugăciunea. La început i-a venit greu să stea închis, însă își dădea seama că aceasta îl va ajuta duhovnicește și o simțea ca pe o nevoie. Încet-încet, a început să-i placă.

Arsenie nu făcea această nevoință fără motiv sau în chip egoist, ci întru cunoștință, „ca să meargă împotriva dorinței sale”, după cum spunea mai târziu, „ca să-și supună sinele”. A înțeles încă din tinerețe că, „chiar bună să fie dorința, are înăuntru voie proprie, iar voia proprie nu te ajută, nu te eliberează, ca să te unești cu Hristos. În acest fel Îl iubești pe Hristos, însă Îl iubești în felul tău propriu, păstrând adică dorințele așa-zis bune”. Nevoindu-se în acest fel, a înțeles că, „atunci când jertfești pentru Hristos ceea ce dorești, atunci Hristos îți dă o odihnă mai mare, iar când nu ai nicio dorință, atunci viața ta este o prăznuire. De toate te bucuri și inima ta este în întregime dăruită lui Hristos”. Pe această temelie, pe care Cuviosul a pus-o de tânăr, și-a clădit toată viața sa.

[1] Vezi Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuvântul al XXIX-lea.

Extras din Sfântul Paisie Aghioritul – Editura Evanghelismos.

Total
47
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Marcu 9, 10-15)

Next Post

Cuviosul Eftimie cel Mare şi începuturile monahismului palestinian

Related Posts