Catavasiile Nașterii Domnului

Catavasiile Naşterii Domnului, care încep cu cântarea „Hristos se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L”, au fost cântate la slujba Utreniei în toată perioada postului premergător marelui praznic. Aceste catavasii încununează şi sărbătoarea Naşterii Domnului atât prin frumuseţea cântării liturgice, cât şi prin profunzimea teologică pe care o exprimă în cuvinte simple, dar inspirate de Duhul Sfânt.

Fiecare Praznic Împărătesc are anumite cântări care recapitulează întreaga iconomie a mântuirii noastre. Catavasiile Naşterii Domnului, care încep cu cântarea „Hristos se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L”, prezintă într-o manieră poetică teologia Bisericii despre întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. Pe lângă aspectul teologic, aceste cântări bisericeşti, alcătuite de melodul Cosma de Maiuma, realizează şi o incursiune istorică pentru a arăta că cele vechi, profeţiile Vechiului Testament despre venirea lui Mesia care s-au împlinit în Naşterea Fiului lui Dumnezeu, se unifică cu cele mai noi, adică cu cuvântările inspirate ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Noului Legământ. Dacă ar fi să sintetizăm mesajul catavasiilor, ar fi că Pruncul Care S-a născut în ieslea Betleemului este Însuşi Fiul lui Dumnezeu care a devenit om. Acest eveniment este asemănat cu o nouă creare a lumii, iar acum Dumnezeu se revelează întregii lumi ca Împăratul adevărat şi de drept al cerului şi al pământului.

Dezleagă păcatele amare ale oamenilor

Catavasiile Naşterii Domnului sunt cântate pe glasul 1 psaltic. Sunt foarte melodioase şi ritmate, iar Mineiul pe Decembrie spune că „aceste laude de cântări cu bună poezie veselesc pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce se naşte pe pământ pentru oameni, şi care dezleagă mult amare păcatele lumii”. În viziunea melodului aceste cântări sunt adresate Fiului lui Dumnezeu Prunc, născut în iesle, ca nişte cântări care-L veselesc. Acest lucru, mărturisit de slujba Naşterii Domnului, oferă o perspectivă mai dinamică asupra istoriei şi, mai ales, asupra evenimentelor sfinte. Cronologia este depăşită în Biserică, pentru că este un spaţiu al libertăţii şi al harului. Naşterea Domnului nu aparţine numai trecutului, ci este atotprezentă şi veşnică, iar prin slujbele Bisericii participăm în chip real la acest eveniment. De aceea imnograful care a alcătuit cântările catavasiilor le-a adresat Pruncului Iisus Hristos, Nou-născut din Sfânta Fecioară Maria.

„Hristos este acum în trup! Veseliţi-vă de aceasta, cu cutremur şi cu bucurie”

„Hristos se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L noroadelor că S-a proslăvit”. Cântarea a fost inspirată din Cuvântarea la Naşterea Domnului rostită de Sfântului Grigorie Teologul. Cuvântarea începe cu aceleaşi cuvinte. „Hristos se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul! Şi ca să spun două lucruri deodată, cerurile să se veselească şi pământul să se bucure pentru Cel ceresc şi acum pământesc. Hristos este acum în trup! Veseliţi-vă de aceasta, cu cutremur şi cu bucurie: una, din pricina păcatului, alta, din pricina nădejdii. Hristos este acum din Fecioară! Femeilor, faceţi-vă ca fecioarele, ca să vă faceţi şi voi maici ale lui Hristos! Cine nu se închină acum Celui care a fost de la început şi cine nu măreşte pe Cel care se naşte acum?” Ca şi imnologul catavasiilor, Sfântul Grigorie de Nazianz arată acelaşi lucru, că slăvim pe Pruncul Hristos: “Hristos este acum în trup! Veseliţi-vă de aceasta, cu cutremur şi cu bucurie”.

„Cel ce ai înălţat fruntea noastră, Sfânt eşti Doamne!”

„Fiului Celui născut fără stricăciune din Tatăl mai înainte de veci, şi mai pe urmă din Fecioară întrupat mai presus de fire, lui Hristos Dumnezeu să strigăm: Cel ce ai înălţat fruntea noastră, Sfânt eşti Doamne!” În cântarea a 3-a, în unele mineie se regăseşte în loc de frunte cuvântul corn: „Cel ce ai înălţat cornul nostru”. În cântarea lui Moise se găseşte o sintagmă asemănătoare: „Şi va da tărie împăraţilor noştri şi va înălţa cornul Unsului Său”. Cornul Unsului lui Dumnezeu trimite la Împărăţia cerurilor şi la domnia Fiului lui Dumnezeu Care S-a înălţat deasupra domniei întunericului şi a răutăţii.

„Toiag din rădăcina lui Iesei şi floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, Cel lăudat, din muntele cel cu umbră deasă. Venit-ai, întrupându-Te din cea neispitită de bărbat, Cel fără de trup şi Dumnezeu. Slavă puterii Tale, Doamne!” Cântarea aceasta trimite la prorocia lui Isaia care spune la capitolul 11: „O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe”. În iconografia bizantină există, pornind de la această profeţie despre Mesia, icoana „Arborele lui Iesei” care înfăţişează drepţii şi regii Vechiului Testament care L-au anticipat pe Hristos. În Erminia picturii bizantine, ieromonahul Dionisie din Furna îndeamnă ca scena „Arborele lui Iesei” să fie zugrăvită astfel: „Dreptul Iesei dormind şi de sub coaste, din josul spinării lui, ies trei ramuri: cele două mici înconjurându-l împrejur pe el, iar ramura cealaltă mare mergând în sus; şi pe ea (sunt împrejur) împăraţii evreilor încolăciţi (de mlădiţe), de la David până la Hristos. Mai întâi David ţinând alăuta, apoi din sus de el Solomon ţinând în mână o carte închisă; şi din sus de Solomon, ceilalţi împăraţi după orânduială; ţinând în mâini câte un sceptru, iar în vârful ramurei Naşterea lui Hristos. Şi de o parte şi de cealaltă prorocii cu prorociile lor, fiind şi ei înfăşuraţi împrejur între ramurile arborelui şi privindu-L pe Hristos şi arătându-L cu degetul. Şi din josul proorocilor, de o parte şi de cealaltă parte a lui Iesei, înţelepţii elinilor şi vrăjitorul Valaam, ţinându-şi în mâini fiecare zisele sale şi, uitându-se în sus, arată spre Naşterea lui Hristos”.

Toate cântările arată Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca o Taină şi o mare milostivire din partea lui Dumnezeu: „Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos-Dumnezeu, pe Care lăudându-L Îl slăvim”.


Prima catavasie este o invitație la bucuria primirii Mântuitorului. El coboară din ceruri pe pământ ca să ne răscumpere și să ne vindece de păcat, să ne apere de moar­te și de stricăciune și să ne redea demnitatea umană și bucuria vieții veșnice. Îndemnul adresat de Biserică, prin cuvintele imnografului, este următorul: „Cântați Domnului, tot pământul, și cu veselie lăudați-L, popoare, că S-a proaslăvit!” De aici înțelegem că actul venirii Mântuitorului în lume este deopotrivă un act al smereniei și al preaslăvirii Sale. În cadrul liturgic și nu numai, modul cel mai potrivit de a-L lăuda pe Dumnezeu și de a ne apropia de El este cân­tarea. Un aspect important ce trebuie subliniat în contextul liturgic al evenimentelor mântuitoare este acela că toate se derulează la timpul prezent, adică „astăzi”; „astăzi Se naște Hristos”, „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de ființă naște…”, „Hristos Se naște, slăviți-L!” etc. Textele liturgice ne fac să înțelegem că Biserica ne cheamă „astăzi” să ne împărtășim de bucuria prezenței lui Hristos. Astfel, trecutul este înlocuit de prezentul continuu, care devine criteriul fundamental al vieții liturgice.

A treia catavasie ne înfățișează, pe de o parte, Nașterea din veci din Tatăl, fără de mamă, iar mai pe urmă, din Fecioara Maria, adică din mamă fără de tată, întrupat fără sămânță. Expresia mai pe urmă face trimitere la textul din Epistola către Evrei 1, 1-2, în care Sfântul Apostol Pavel ne arată că: „După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul…” Expresia în sine indică timpul venirii Mântuitorului Hristos în maximă apropiere de om, fapt ce a însemnat ridicarea omului și a întregii lumi din condiția umilitoare în care se găseau la starea harică, de părtășie cu Dumnezeu.

Începând cu a patra catavasie, imnograful recurge la câteva formulări metaforice preluate din Vechiul Testament. Astfel, expresia toiag din rădăcina lui Iesei și floare din el, Hristoase trimite la textul profetului Isaia 11, 1: „O mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un Lăstar din rădăcinile lui va da”. Iesei, tatăl regelui David, era din Betleem. Peste secole, la plinirea vremii, Domnul Iisus Hristos Se va naște din casa și din neamul lui David. În iconografia creștină, secvența intitulată Arborele lui Iesei ni-l înfățișează pe Iesei culcat, iar din coasta sa ieșind trei mlădițe care cresc și formează un arbore cu mai multe ramuri. În vârful tulpinii tronează Maica Domnului, care ține în brațe pe Pruncul Iisus. Astfel, profeția lui Isaia, menționată mai sus, face referire direct la Maica Domnului, denumită toiag din rădăcina lui Iesei și la Pruncul Iisus, denumit floare. În continuare, melodul apelează la o altă expresie biblică, în care se arată că Mântuitorul, Cel lăudat, vine și Se naște din muntele cel cu umbra deasă. Aceste cuvinte sunt preluate din profeția lui Avacum 3, 3. Metafora muntele cel cu umbra deasă, care apare și în textul canonului Flo­riilor, face referire la persoana Maicii Domnului, din care Se va naște Hristos, ea fiind adumbrită de Duhul Sfânt, din momentul Bunei Vestiri. Pentru melod, alegerea acestei expresii are o relevanță teologică și duhovni­cească aparte, mult mai însemnată decât mențiunea muntelui Paran din textul ebraic, fiindcă ea ne dezvăluie obârșia Cuvântului lui Dumnezeu după trup și, implicit, legătura Sa strânsă cu întreg neamul omenesc. Formularea în sine sugerează faptul că Născătoarea de Dumnezeu poartă în sine o taină de nepătruns cu rațiunea omenească, dar înțeleasă și acceptată prin puterea credinței. Cele două metafore introduse de imnograf în textul celei de-a patra catavasii își află sensul, prin paralelism, în cuvintele care urmează: „Venit-ai, întrupându-Te din cea neispitită de bărbat, Cel fără de trup și Dumnezeu. Slavă puterii Tale, Doamne!”, care subliniază nașterea după trup din Pururea Fecioara Maria a Celui Care este Dumnezeu din veci fără de trup.

A cincea catavasie se inspiră din Cântarea profetului Isaia, cu care stă în strânsă legătură. În extaz fiind, Isaia Îl vede pe Iisus Prunc născut pe pământ, la timpul prezent. Profetul devine astfel un martor atât al Nașterii Mântuitorului, precum și al Sfintelor Sale Pătimiri, chiar dacă a trăit cu opt secole înaintea venirii Sale pe pământ (cap. 5, versetul 9). Expresia Îngerul sfatului Tău cel mare ni-L arată pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care vine în lume ca să ne călăuzească și să des­copere tuturor oamenilor Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. Astfel, Iisus, Învățătorul și călău­zitorul nostru, este Cel Care ne povățuiește spre a primi lumina cunoștinței de Dumnezeu, întorcându-ne de la întunecata idolatrie la cunoașterea adevăratului Dumnezeu.

A șasea catavasie ne pro­pune o altă secvență cu caracter prefigurativ. Este vorba aici de episodul biblic în care profetul Iona este înghițit de un pește uriaș. Precum Iona, care a fost înghițit de un pește mare și după trei zile a fost lepădat la țărmul Mării Mediterane pentru a face cunoscut locuitorilor cetății Ninive mesajul dumnezeiesc de pocăință pentru îndreptare (Iona, cap. 3), tot astfel, Maica Domnului L-a purtat pe Fiul lui Dumnezeu în pântecele ei, născându-L după firea omenească, ea rămânând nevătămată și în veci curată.

De asemenea, catavasiile a șap­tea și a opta fac trimitere la o altă lucrare minunată a lui Dumnezeu, Care i-a apărat de foc pe tinerii aruncați în cuptorul Babilonului. Astfel, imaginea acestor tineri care au rămas nevătămați în cuptorul de foc devine tip al minunii Naș­terii Fiului lui Dumnezeu după trup din Născătoarea de Dumnezeu, fără ca focul dumnezeirii să vatăme în vreun fel pântecele Fecioarei. Este important de menționat faptul că sfinții melozi recurg frecvent și pun în con­cor­danță anumite întâmplări din Vechiul Testament cu împlinirea lor în Noul Testament, în actul Întrupării și Nașterii Mântuitorului din Fecioara Maria. Acestetipuri sau secvențe prefigurative (profetice) nu își au sensul imediat, în ele însele, ci sensul lor se împlinește și se descoperă sau își capătă răspunsul în antitip, adică în taina purtării Cuvântului lui Dumnezeu în pântecele Preacuratei Sale Maici și Nașterii după trup din ea, fără a-i strica pecețile fecioriei.

Ultima catavasie ne arată că taina Nașterii Domnului este întru totul străină și preaslăvită sau neobișnuită. Întreaga Biserică a lui Hristos primește pe Iisus Hristos, Darul ceresc, cu teamă sfântă și înfiorare. Ea se pregătește ca o mi­rea­să curată pentru a-și primi Mi­rele dumnezeiesc. Teama aceasta sfântă nu este un simțământ contrar firii omului, ci este o stare aducătoare de bucurie și pace. Minunea Nașterii Mântuitorului provoacă entuziasm în inimile credincioșilor creștini. Lucrarea lui Dumnezeu în Taina străină și neobișnuită (μυστήριον ξένον, ὁρῶ καὶ παράδοξον) a Nașterii Mântuitorului, înfricoșătoare, de negrăit și prea­slăvită, unește cerul și pământul, transfigurând realitatea venirii Sale. Astfel, peștera devine cerFecioarascaun de heruvimiieslea, sălășluire întru care S-a culcat Cel neîncăputHristos Dumnezeu.

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
38
Shares
Previous Post

Duminica dinaintea Nașterii Domnului – a Sfinților Părinți după trup ai Domnului

Next Post

Îngerul din debara

Related Posts