Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei)
Întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos și femeia samarineancă la fântâna lui Iacob este o filă dogmatică despre cunoașterea lui Dumnezeu. În acest sens, femeia samarineancă este prima persoană din Evanghelia Sfântului Ioan căreia Domnul i Se descoperă pe față ca fiind Mesia, este prima persoană care învață unde și cum să se roage și prima persoană care Îl vestește pe Mesia conaționalilor săi.
Din textul Evangheliei observăm că femeia avea cunoștință despre venirea lui Mesia, ba, mai mult, era într-o stare de așteptare. Totuși, la fel ca poporul evreu, Alesul pe care ea îl aștepta avea rolul de a sătura omenirea cu pâine și cu apă. De aceea, în cadrul dialogului, ea Îi cere Domnului să-i dea apa cea vie pentru a scăpa de corvoada drumurilor, prin arșița zilei, până la fântâna strămoșului Iacob. Din punct de vedere logic, această cerere este îndreptățită, însă Iisus Hristos aduce femeii paradigma apei vii care trece peste setea trupească și astâmpără setea după libertate, setea după veșnicie și, poate cel mai important, setea după Dumnezeu. La o analiză lingvistică, se observă că Mântuitorul face în acest text un joc de cuvinte. El juxtapune apa cea vie, care în ebraică înseamnă apă curgătoare, cu apa fântânii, care are o stare statică, prin faptul că păstrează, pentru mai mult timp, apa colectată dintr-un izvor. Și merge mai departe cu sensul apei vii, arătându-Se pe Sine ca fiind izvorul apei vii. Pleacă de la imaginea concretă a vieții pentru a-i explica femeii o realitate superioară a faptului că El este Mesia și că prin El așteptarea s-a încheiat. De asemenea, apa cea vie poate fi legată și de harul pe care, după Înălțarea la cer, Tatăl îl va trimite oamenilor prin Duhul Sfânt. Această imagine o găsim în ultimul capitol din Apocalipsă: „Și mi-a arătat, apoi, râul și apa vieții, limpede cum este cristalul și care izvorăște din tronul lui Dumnezeu și al Mielului”. Și profetul Iezechiel face aceeași referire despre apa cea vie la capitolul 47, spunând: „Și iată de sub pragul Templului curgea o apă spre răsărit”. Mai mult, cele două locuri scripturistice vorbesc și despre efectul pe care apa cea vie îl are asupra lumii: „Şi în mijlocul pieței din cetate, de o parte și de alta a râului, creşte pomul vieții, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-și rodul; și frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor” (Apocalipsă 22, 2), apoi „și mi-a zis acela: Această apă curge în partea de răsărit a țării, se va coborî în șes și va intra în mare și apele ei se vor face sănătoase” (Iez. 47, 8). În primul caz, apa vieții produce un rod ce are continuitate veșnică, iar în al doilea caz, apa Mării Moarte prinde viață în contact cu aceasta. Deci, apa cea vie, pe care Mântuitorul o promite samarinencei, are puterea de a restaura firea omului la starea cea dintâi și de a-i dărui veșnicia pierdută prin păcat. Cu alte cuvinte, misiunea lui Mesia nu este de a sătura pântecele înfometat și însetat de pâine și apă, ci de a reforma foamea și setea după Dumnezeu.
Nu contează locul unde I se poate aduce închinare lui Dumnezeu
După ce se încredințează că Iisus este Mesia, femeia samarineancă mai învață un lucru important: unde, cum și cui să se roage. Mântuitorul îi argumentează femeii că nu contează locul unde I se poate aduce închinare lui Dumnezeu. La o primă vedere aceste cuvinte par paradoxale, totuși, dacă cercetăm Vechiul Testament, observăm că singurul loc unde evreii se puteau închina lui Dumnezeu era Templul din Ierusalim. De asemenea, în cazul samarinenilor era Muntele Garizim. Ori, era foarte greu pentru unii dintre evrei sau samarineni să ajungă în fiecare zi la Templu sau la Muntele Garizim pentru a aduce închinare. Mântuitorul însă rupe bariera locului și îi arată femeii că Dumnezeu nu poate fi socotit ca aparținând unui singur loc, întrucât El nu este trup și de aceea nu Se află într-o anume locație, ci pretutindeni și în consecință poate auzi rugăciunea oriunde am face-o. „Pe de o parte, spune Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu, în tot locul, pune în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu, decât într-un singur loc. Pe de alta, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi”. „Dar faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în Biserici, continuă Sfântul, nu contrazice acest cuvânt al Mântuitorului, pentru că Bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemâna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât Templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu Trupul şi cu Sângele Lui în toate Bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar Bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din Biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. «Căci Domnul aproape este» – spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 4, 15) şi «în El trăim şi ne mişcăm şi suntem» (Fapte 17, 28)”.
Rugăciunea făcută „în duh și adevăr”
Mântuitorul Hristos o învață pe samarineancă și despre cum să se roage. În acest sens, după argumentația că Dumnezeu este Duh, adaugă și învățătura că închinarea noastră către Dumnezeu trebuie să fie „în Duh și Adevăr”. Ce înțelegem prin rugăciunea făcută „în duh și adevăr”? Sfântul Ilie Cleopa răspunde: „Când ne rugăm în gând lui Dumnezeu atunci ne rugăm în duh, adică cu mintea și cu inima stăpânite de atenție și simțire. În adevăr ne rugăm când lucrăm și poruncile lui Dumnezeu, că ele sunt adevăr, cum spune prorocul David: «Toate poruncile Tale sunt adevăr» (Psalmul 118, 86). Însă te rogi în adevăr numai când faci poruncile după legea lui Dumnezeu, adică în dreapta credință, cum zice psalmistul: «Că legea Ta este adevărul» (Psalmul 118, 142)”. Cu alte cuvinte, rugăciunea noastră față de Dumnezeu trebuie să fie concentrată doar spre El. În acest sens, Sfântul Chiril din Alexandria explica faptul că „închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în Templul din Ierusalim”. Dar ce înseamnă acest lucru? Răspunsul ni-l dă Sfântul Dumitru Stăniloae: „Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu Îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga «cu duhul» înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte”. După cuvintele Sfântului, trebuie să existe o corelație între rugăciune și faptele noastre în sensul că închinarea noastră față de Dumnezeu, într-un fel, ne obligă la un anumit stil de viață. Acest lucru ni-l spune chiar și Mântuitorul prin cuvintele: „Nu puteți sluji la doi domni”. În acest sens, Sfântul Antim Ivireanul argumenta: „Se cuvine întâi să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătăţile, urâciunea, vrajba, zavistia şi atunci să ne rugăm, pentru că atunci vom afla ascultătoare urechile lui Dumnezeu”. Deci, rugăciunea implică o schimbare a stilului de viață, nu doar ca Dumnezeu să o asculte, ci și pentru ca aceasta să ne fie folositoare.
Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm și în adevăr. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne explică ce înseamnă acest lucru: „Precum trupul murind se desparte de toate lucrurile vieții, la fel și mintea murind, când ajunge la culmea rugăciunii, se desparte de toate cugetările lumii. De nu va muri cu această moarte, nu poate să afle și să trăiască cu Dumnezeu”. Prin acestea, Sfântul Maxim ne arată că rugăciunea nu trebuie să cuprindă cereri care să împlinească o poftă, un interes egoist sau prin care să se înlăture o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor ori din calea unor succese exterioare sau pedepsirea unor semeni. Din contră, așa cum spunea Sfântul Dumitru Stăniloae: „Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea, şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniune cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură”. Acesta este adevăratul Duh al rugăciunii, un duh în care nu există ură și dezbinare, ci unitate și iubire.
Maestru în cuvinte şi introducătoare în taine
Femeia samarineancă devine asemeni Sfântului Ioan Botezătorul, înaintemergătoare a Domnului pentru conaționalii săi. Evanghelistul Ioan scrie că Mântuitorul a mai rămas două zile în acel oraș, timp în care locuitorii s-au putut încredința cu ochii lor despre mărturia femeii. Interesant este că samarineanca nu și-a mai pus nicio problemă de credință după discuția cu Mântuitorul Hristos. La fel și conaționalii săi au crezut în Domnul, urmând spusele femeii. În acest sens, Sfântul Chiril zice: „O, ce schimbare minunată! O, ce tărie cu adevărat mare şi demnă de Dumnezeu! Ce minune negrăită, străvezie! Cea care nu înţelegea la început nimic din cele spuse devine un maestru în cuvinte şi introducătoare în taine. Priveşte cu ce meşteşug le-a vorbit samarinenilor. Nu spune îndată că a aflat pe Hristos, nici nu-şi începe povestirea cu Iisus. Ci şi-a început-o în chip drept, întrecând mult măsura cuvintelor potrivite ei, neaflând nişte ascultători necunoscători ai cuvintelor ei. Le uşurează deci de la început primirea spuselor ei, începând cu minunea şi, uimindu-i mai întâi cu ea, le face astfel mai netedă calea spre credinţă. Veniţi şi vedeţi, zice cu înţelepciune, aproape strigând cu glas fierbinte. Le va ajunge spre credinţă şi numai vederea, care le va întări credinţa, fiind prezente minuni vrednice de preţuit”. Acest lucru ne arată că depărtarea omului de Dumnezeu aduce conflicte de credință fără răspuns și frământări ale minții fără oprire, pe când credința nu înseamnă o urmare oarbă, ci o apropiere de Dumnezeu. De aceea samarineanca nu a ales calea demonstrației sterile, de aceea a acceptat calitatea de Mesia a Domnului Iisus, de aceea a reușit să-i aducă și pe conaționalii săi la adevăr. Prin credință, femeia a împlinit cuvintele profetice ale Mântuitorului: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” și tot prin credință peste câțiva ani s-a învrednicit să primească împreună cu familia ei cununa mucenicească.
Dialogul de la fântâna lui Iacob este cea mai frumoasă cateheză pe care Mântuitorul Hristos ne-a lăsat-o spre a ne învăța unde să ne rugăm, cum să ne rugăm și, cel mai important, cui să ne rugăm. Într-o lume fragmentată de hristoși mincinoși este important să avem o lumină după care să ne călăuzim. În acest sens, modelul Fotini (numele femeii samarinence) poate fi un far, după care să ne ghidăm, pentru a scăpa de valurile învățăturilor eretice.
Protos. Antim Bâru
Sursa: http://ziarullumina.ro.
