Preot Alexandru Lungu
M-a întrebat într-un an în preajma Crăciunului, în timp ce eram cu vizita pastorală prin parohie, un tânăr ce și-a împiedicat privirea de haina mea: “Câți bani ai, popă, în buzunar? Și l-am privit cu drag, “Hai să vedem împreună, ne așezăm și îi numărăm aici în mijlocul drumului.”
I s-a tăiat filmul neașteptându-se la o asemenea abordare din partea mea, “Câți îți trebuie să îți dau, iar de nu voi avea suficienți mai așteaptă să închei și ultimele case. Slujesc la cea mai mică parohie din Fălticeni, nu sunt mult peste 170 de familii. Practic în câteva ore și să nu te grăbești și tot reușești să o parcurgi la pas. Acum mergând în 2, de regula până în amiază termin.
Ce nu știu mulți oameni, ca acel tânăr ce astăzi îmi este bun prieten, constă în faptul că buzunarele adânci ale reverendei, de mulți bănuite deținând teancuri doldora de bani, căci așa îmi mai șoptea uneori o doamnă, “Lasă părinte că voi, popii, aveți mâini doar de luat și nu de dat”, până într-o zi când, îmbolnăvindu-se cineva drag și având nevoie de o suma mare de bani, i-am bătut la ușă și am golit pe masa ei tot ce aveam, iar varul de pe perete se făcuse negru, în comparație cu pielea ei de pe chip, când mi-a privit înghețată gestul. Uite că astăzi am și de dat, fiindcă orice preot care și-a luat angajamentul să-L urmeze pe Hristos nimic nu are, decât ceea ce dăruiește celorlalți din ce i s-a dat de sus. Și mai mare bucurie nu am decât să văd ușile cu oameni luminoși în prag, uite a venit popa nostru, acela căruia din ce avem îi dăm și din ce primește știm că la nevoie va da mai departe, căci nimic nu deținem și cu noi dincolo nu luăm decât ce am dăruit din ce nu am avut niciodată. Așa că mâine vin să vă dau ceva mai mult decât un calendar sau să vă tai chitanțe pentru vreo contribuție pe care oricum niciodată nu am impus-o, vi-L aduc la ușă pe Hristos, mic și cuminte, să-L primiți și să vă faceți casa iesle primitoare, doar așa va fi Crăciunul bucurie și nădejde plină de speranță. Sus inima!
