Ce este pocăința?
De obicei ea este socotită drept mâhnire pentru păcat, un sentiment de vinovăție, un sentiment de întristare și de frică pentru rănile pe care le-am pricinuit celorlalți și nouă înșine. Dar o astfel de părere este cu totul greșită. Întristarea și frica există într-adevăr adeseori în lucrarea pocăinței, dar nu sunt întreaga pocăință, nu constituie nici pe departe cea mai importantă parte a ei. Dacă vom cerceta literal termenul „metanoia (pocăință)”, atunci ne vom afla mai aproape de inima problemei.
Pocăință înseamnă „schimbarea minții”; nu o simplă mâhnire pentru trecut, ci o schimbare din temelie a privirii noastre, un nou mod de a ne vedea pe noi înșine, pe alții și pe Dumnezeu. Potrivit cu Păstorul lui Herma, ea este „o mare înțelegere”. O mare înțelegere și nu, de nevoie, o judecată sentimentală. Pocăința nu este un paroxism de mâhniri și tânguire stimulată, ci schimbare, reașezarea centrului vieții noastre în Sfânta Treime.
Ca „minte nouă”, ca schimbare și reașezare a centrului vieții, pocăința este ceva pozitiv, iar nu negativ. „Pocăința este fiica nădejdii și tăgăduirea deznădejdii”, spune Sfântul Ioan Scărarul. Nu este deznădejde, ci o așteptare intensă; nu este simțământul că cineva a ajuns la impas, ci modul prin care va ieși din el. Nu este ură de sine, ci adeverirea adevăratului nostru sine, cel creat după chipul lui Dumnezeu. Pocăință înseamnă cum privesc, nu spre cele de jos, la propriile mele lipsuri, ci la cele de sus, la dragostea lui Dumnezeu; nu spre cele dinapoi, prihănindu-mă pe mine, ci spre cele dinainte cu încredere. Pocăință înseamnă să văd nu de ce nu am izbutit să devin ceva, ci ceea ce pot deveni cu Harul lui Hristos.
Atunci când pocăința se tâlcuiește în acest sens pozitiv, nu mai este considerată o simplă faptă, ci o stare continuă. Caracterul pozitiv al pocăinței se face cunoscut atunci când cugetăm ce premerge cuvintelor lui Hristos: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. În stihul de mai înainte, evanghelistul așază stihul de la Isaia 9,2: „Poporul cel ce ședea întru întuneric, a văzut lumină mare, și cei ce ședeau în latura și în umbra morții lumină a strălucit peste ei”. Acesta este cadrul imediat al poruncii Domnului despre pocăință: premerge referirea la „lumina mare” care a strălucit peste cei care se aflau întru întuneric și este urmată de o altă referire, la apropierea Împărăției lui Dumnezeu. Așadar, pocăința este o luminare, o mutare de la întuneric la lumină; pocăința înseamnă să ne deschidem ochii noștri la dumnezeiasca strălucire; nu să stăm mâhniți în amurg, ci să întâmpinăm zorile care vin.
Pocăința are de asemenea și un caracter eshatologic, este o deschidere spre cele ce vor să fie, care nu se află în viitor, ci sunt deja prezente. A ne pocăi înseamnă să recunoaștem că Împărăția Cerurilor este înlăuntrul nostru și că, dacă acceptăm venirea Împărăției, toate lucrurile vor deveni noi pentru noi.
Extras din Cartea lui Kallistos Ware, episcop de Diokleea: ÎMPĂRĂȚIA DIN LĂUNTRUL NOSTRU.
