Duminica a 6-a după Rusali; Pomenirea Sfântului şi slăvitului Proroc Ilie Tesviteanul
Sfânta Scriptură, Cartea noastră de căpătâi, ne învață tot ce este bun și de folos pentru viața de aici, în perspectiva celei viitoare, atât prin cuvintele rostite și scrise sub inspirația Sfântului Duh, cât și prin pildele de viețuire ale persoanelor sfinte evocate în paginile ei. Cunoașterea acestor învățături și călăuzirea noastră pe principiile izvorâte din ele reprezintă calea binelui, numită și „a vieții”, descrisă atât de frumos în cunoscuta lucrare „Didahia celor 12 Apostoli”. Și, dimpotrivă, ignorarea învățăturilor biblice conduce, inevitabil și tragic, pe „calea morții”, despre care suntem avertizați în aceeași lucrare. În acest context, ne amintim și înțelegem mai bine îndemnul Mântuitorului: „Cercetaţi Scripturile că în ele aveţi viaţă veşnică…” (Ioan 5, 39).
Între cuvintele și pildele de viețuire care pot deveni pentru noi trepte ale căii vieții veșnice, se înscrie viața și slujirea Sfântului Proroc Ilie, despre care am auzit câteva crâmpeie în Evanghelia de azi, dar citim și aflăm mai mult în Cărțile III și IV ale Regilor. Din ele vom extrage câteva exemple, atât pentru omagierea Sfântului sărbătorit, cât și pentru o bună călăuzire a noastră. Mai întâi, suntem datori să precizăm, cu recunoștință, că formularea întrebării din titlul acestui panegiric ne-a fost inspirată de Andrei Pleșu, cunoscutul scriitor, eseist și estetician. Într-o foarte inspirată relatare, extraordinară lecție de pedagogie, domnul Pleșu răspunde magistral la întrebarea: „Ce am învățat de la Constantin Noica?”, răspuns care este, de fapt, o mărturisire ce merită din plin să fie citită (disponibilă și în format audio, în chiar lectura autorului).
Întrebarea în sine are și un adaos, aparent minor, însă extrem de relevant: „Ce am învățat în plus de la Constantin Noica?, dincolo de ceea ce aș fi putut învăța de la alții…”. Apoi, răspunde concis și explicit, cu harisma lui inconfundabilă. Acest „adaos” sugerează să ne întrebăm și noi: Ce am învățat și învățăm în plus de la Sfântul Ilie? Adică în mod special, distinct, față de cele ce se pot învăța de la ceilalți proroci. În spațiul acestui articol – relativ redus, dar firesc – fixat de redacție, nu se pot da prea multe exemple, desigur. De aceea, este necesar să citim, ori să recitim cu atenție, paginile Scripturii dedicate slăvitului proroc. Iată, pe scurt, semnalările noastre:
Lupta cea bună pentru mărturisirea credinţei
Întâi, învățăm de la el lupta cea bună pentru mărturisirea credinței într-un singur Dumnezeu și combaterea idolatriei de orice fel. Însuși numele prorocului, Ilie, prin semnificația lui, susține această mărturisire: ebraicul „Elijahu” înseamnă „Dumnezeul meu este Iahve” sau „Iahve este Dumnezeu”, cu înțelesul „Singurul Dumnezeu”. În acest sens, prorocul rostește și atenționarea: „Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmați Lui!” (III Regi 18, 21);
Învățăm să nu fim pasivi când vedem că se face o nedreptate aproapelui nostru. Când Ahab, regele nelegiuit și idolatru, s-a făcut stăpân prin abuz peste via lui Nabot, Ilie l-a înfruntat cu un curaj pe care ar trebui să-l avem și noi în tot atâtea situații similare din zilele noastre;
Curajul nu înseamnă, însă, lipsă de prudență și nici „forțarea” mâinii ocrotitoare a lui Dumnezeu. Între părinții duhovnicești circulă acest cuvânt: „Diavolul nu trebuie provocat, ci trebuie să ne ferim de el!”. Să ne amintim că Ilie, amenințat cu uciderea de Isabela, „… s-a sculat şi a plecat, să-şi scape viaţa sa, şi a venit la Beer-Şeba…” (III Regi 19, 3). Iar mai devreme, tot din prudență, a fost receptiv la glasul Domnului, când i-a spus: „Du-te de aici, îndreaptă-te spre răsărit şi te ascunde la pârâul Cherit, care este în fața Iordanului…” (III Regi 17, 3). Calea înțeleaptă a prudenței a fost confirmată de Mântuitorul Însuși, prin ceea ce am auzit în pericopa evanghelică de azi. Când „toți în sinagogă… L-au scos afară din cetate și L-au dus până pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie…, El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de-acolo” (Luca 4, 28-30; subl. n.);
Învățăm, de asemenea, că locul misiunii noastre pe pământ nu înseamnă neapărat și locul ori zona în care ne-am născut, uneori nici chiar patria natală, ci acel loc în care ne cheamă și ne rânduiește Dumnezeu. De multe ori se confirmă și în viața noastră cuvintele Mântuitorului, auzite tot în Evanghelia de azi: „Niciun proroc nu este bine primit în patria sa”, dar și cele notate cu tristețe de Evanghelistul Ioan, referindu-se la Iisus: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit…” (1, 11). Iată, Sfântul Ilie a fost mai bine primit la Sarepta Sidonului, în afara granițelor patriei sale. Iar Mântuitorul, să ne amintim, rău primit de ai Săi, pășea adesea în ținuturile vecine țării natale, la gadareni, samarineni, canaaniți etc. Desigur, aici este vorba, prioritar, de universalitatea mântuirii, de vestirea cuvântului Domnului la toate neamurile, întâi prin proroci, apoi, la plinirea vremii, prin Însuși Fiul lui Dumnezeu (Galateni 4, 4);
Învățăm, apoi, despre importanța blândeții și a moderației pe care un slujitor al Domnului trebuie să le aibă. Ilie, care din râvnă sinceră, dar cu prea mare iuțime a mâniei, i-a ucis pe prorocii lui Baal, a primit o lecție de pedagogie divină cu totul deosebită: nu în vijelie, nici în cutremur, nici în foc Se arată Domnul, ci „în adiere de vânt lin…” (III Regi 19, 12; interesant este că în Biblia din 1914, citim: „glas de vânt subțire”, expresie mai apropiată de textul grecesc, φωνὴ αὔρας λεπτῆς). Vijelia, cutremurul și focul simbolizează etape vechi-testamentare, iar adierea/glasul de vânt lin – venirea și glasul Mântuitorului, Cel blând și smerit cu inima (Matei 11, 29). Sfântul Grigorie cel Mare interpretează acest pasaj astfel: „Doar mintea liniștită, aflată în contemplație, Îl poate percepe inefabil pe Dumnezeu…” (Moralia in Job V, 36; apud Ioan Usca, Comentarii la III Regi);
Să nu judecăm după aparenţe
Mai învățăm ceva: să nu judecăm pripit pe nimeni, mai ales după aparențe! O judecată superficială ne-ar induce falsul că Ilie era doar un justițiar intransigent, pus pe tunete și fulgere, gata mereu să taie și să înjunghie… Nu! Erau doar unele manifestări aspre, vizavi de vremurile aspre de atunci. În ființa și firea lui, era un om al rugăciunii, duhovnicesc și empatic. Să ne amintim că pe muntele Carmel, la vremea jertfei de seară, se ruga stăruitor: „Doamne Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel! Auzi-mă, Doamne, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu eşti singur Dumnezeu…
Că Tu le întorci inima la Tine!” (III Regi 18, 36-37);
În sfârșit, o ultimă lecție pentru noi, toți, dar mai ales pentru cei cărora Dumnezeu ne-a încredințat anumite responsabilități, indiferent de domeniul slujirii: aceea de a ne îngriji să alegem și să lăsăm urmași vrednici. Desigur, din porunca și voia Domnului, dar și prin ascultare personală, Ilie îl alege pe Elisei, încredințându-i cojocul, ca semn al învestirii. Ce priveliște minunată va fi fost în momentul în care s-au despărțit! În timp ce un car tras de cai de foc îl răpea pe Ilie spre cer, Elisei striga cu uimire: „Părinte, părinte, carul lui Israel şi călăreţii lui!”. Cuvinte din care noi, preoţi şi credincioşi, înţelegem şi mărturisim: „Doamne, Doamne, minunată-i scara care urcă spre cer! Fă-ne vrednici să păşim pe ea, spre a veni aproape de Tine, precum Ilie-prorocul a venit în carul cel cu cai de foc!”.
Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon
Sursa: http://ziarullumina.ro.
