Părintele Efrem s-a predat cu toată inima ascultării față de bătrânul Iosif și primea cu bucurie povățuirea lui. Îi descoperea gândurile și starea lui duhovnicească cu acrivie. Cu ușurință urca și cobora la Sfântul Vasilie, iar după 1938 la peșterile de la Sfânta Ana Mică, unde se mutase bătrânul Iosif, pentru a sluji Sfânta Liturghie și pentru a-l împărtăși. Dar făcea și alte osteneli în semn de recunoștință. Astfel, atunci când bătrânul Iosif a părăsit Schitul Sfântul Vasilie și a coborât la Sfânta Ana Mică, a început să zidească o colibă și o Bisericuță în interiorul unei stânci, folosind ca materiale de construcție lemn, miliade și cărămizi făcute din pământ roșu. Părintele Efrem încărca pământ roșu de la Karulia în fiecare luni și îl ducea la Sfânta Ana Mică, unde Părintele Arsenie făcea cărămizile. Pentru a fi liber de obligațiile lui de la Chilia Sfântul Efrem, unde bătrânul Procopie sculpta peceți, avea grijă să scoată la strung un număr dublu de peceți. Astfel și bătrânul Procopie avea în fiecare zi peceți pregătite pentru sculptat, și bătrânul Arsenie destul pământ roșu pentru cărămizi. Dragostea și ascultarea lui îl ajutau să lucreze îndoit.
Invoca adeseori rugăciunea bătrânului Iosif și îi învăța pe toți să invoce rugăciunea Starețului lor. Mai târziu un frate i-a scris: “Ce taină nepovestită este aceasta, cinstitul meu Părinte! Ce legătură sfântă leagă ucenicul de starețul său! «Dumnezeul Părintelui meu Iosif» mi-ați spus și simțeam aceste cuvinte mai dulci decât toate desfătările acestei lumi”.
Odată ningea și sufla un vânt rece de la nord. Trebuia să meargă la Sfânta Ana Mică să slujească Sfânta Liturghie. Pe valea Katunakiei coborau niște curenți reci care îți intrau ca niște cuie în trup. Părintele Efrem s-a înfășurat în rasa lui subțire și a pornit hotărât. Primul obstacol de trecut era urcușul abrupt al Katunakiei cu aerul înghețat, care parcă găurea până în adâncurile lor plămânii înfierbântați. Apoi urma porțiunea dreaptă pe care o bătea zăpada și o biciuia crivățul. Părintele Efrem înghețase de frig și nu mai putea răbda. S-a întors și a coborât în fugă pe cărarea care ducea spre casă. A intrat în bucătărie și a căzut pe jumătate leșinat. Părintele Procopie a lăsat rucodelia și s-a îngrijit să-l facă să-și revină. După câteva zile a spus acestea bătrânului Iosif. Acela însă nu l-a lingușit deloc, ci i-a spus: “Părinte, dacă te-ai fi silit mai mult, te-ar fi ajutat Dumnezeu și ai fi venit”.
Legătura lor duhovnicească era atât de adâncă și puternică, iar starea duhovnicească a bătrânului Iosif atât de înaltă, încât Dumnezeu pecetluia cuvântul lui. De fiecare dată când Părintele Efrem se întorcea la Katunakia, îi săruta mâna bătrânului Iosif și îi cerea binecuvântarea. “Mergi, îi spunea acela din toată inima lui și cu tâlc, mergi și vei vedea”. “Mă îmbogățeam în rugăciune și har”, își amintea Părintele Efrem cu nespusă bucurie. “Hai, mergi acum”, îi spunea bătrânul Iosif cu asprime, atunci când îl întrista cu ceva. “Uscăciune, părăsire simțeam atunci”, își amintea și mărturisea cu amărăciune Părintele Efrem.
Atunci când bătrânul Iosif cu obștea lui au vrut să părăsească gruparea Mateiților și să treacă la Floriniști[1], a fost nevoit să redacteze un document. Pe când se afla la treburile zilnice, la Katunakia, Părintele Efrem gândea că trebuia schimbată o oarecare expresie din document, pentru că i se părea că nu este corectă așa cum o scrisese bătrânul Iosif. După câteva zile a mers și a slujit Sfânta Liturghie. După Sfânta Liturghie bătrânul Iosif i-a spus: “Părinte, ai grijă că un oarecare gând te desparte de mine”. Părintele Efrem s-a mirat când a auzit aceste cuvinte, dar nu-și putea aminti cu ce anume greșise. Scormonindu-și memoria, și-a amintit în cele din urmă și s-a minunat de străvederea bătrânului.
Altădată, Părintele Efrem l-a amărât, ca un om, cu ceva pe bătrânul Iosif. A cerut iertare dar bătrânul nu s-a înmuiat. “Pleacă”, i-a spus, “și să nu vii până ce nu trimit eu să te cheme”. Au trecut zile întregi, care i s-au părut ca o moarte duhovnicească. În cele din urmă l-a trimis pe părintele Atanasie ca să-l cheme. În timpul Sfintei Liturghii harul l-a umbrit din nou, după atâtea zile și s-a bucurat. După Sfânta Liturghie, când Părintele Efrem i-a mărturisit bătrânului Iosif despre aceasta, acela i-a spus cu dulcele său glas părintesc: “Bine, fiul meu, n-ai înțeles că te-am îmbrățișat și sărutat în duh?”.
[1] Cele două ramuri principale ale mișcării stiliste din Grecia.
Extras din Stareţul Efrem Katunakiotul – Ieromonahul Iosif Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2004.
