Un psiholog a pus la 3000 de persoane întrebarea „Pentru ce trăieşti?” şi a fost uimit să afle că cei mai mulţi răbdau prezentul aşteptând ceva mai bun în viitor. Actori şi animatori cu roluri mărunte aşteptau „marea şansă”. Oamenii din domeniul afacerilor îşi socoteau slujba actuală o corvoadă, o simplă trecere de timp, până ce soarta va deschide uşa către ceva mai bun.
O mamă între două vârste spunea: „Sper numai să mă ţină nervii până când soţul meu iese la pensie şi copiii se duc la casele lor. Trăiesc pentru acea fericită zi când voi putea să mă odihnesc puţin”. Însă când soţul i s-a pensionat şi copiii s-au căsătorit, ducându-se să trăiască la casele lor, aceeaşi mamă era cel mai nefericit om. Privea mereu cu jind înapoi la vremea când soţul ei lucra şi casa era plină de copii, socotind că aceea a fost cea mai fericită vreme a vieţii ei.
O, cât de des trecem pe lângă bucuria şi fericirea ce se poate afla în prezent fiindcă ne gândim numai cât de bine ne va fi mâine! „Iată acum vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii!” (II Cor. 6, 2). Acum – nu mâine – este vremea să trăim. Acum – nu mâine – este vremea să ne mântuim, să ne facem întregi.
Vremea noastră pe pământ este limitată. Fiecare clipă este unică şi irepetabilă. Mâine nu e al nostru; astăzi este. Acum este vremea să facem milostenie. Acum este vremea să spunem cuvânt de iertare – înainte ca timpul nostru să fugă. Acum este vremea cea mai slăvită a vieţii. Vremea lui Dumnezeu este totdeauna acum. „Iată acum vreme bine primită”.
