Preot Ioan Istrati
Realizez că cea mai mare parte a energiei creştinilor e pentru edificarea Raiului pe pământ. Ceea ce e o prostie.
Dumnezeu a zis: stăpânitorul acestei lumi e diavolul. Împărăția Mea nu este din lumea aceasta.
Hristos a venit pe pământ sa smulgă oamenii din robia spurcată a lumii și să îi aducă în Împărăţia Lui.
Lumea L-a omorât pe Dumnezeu. L-a sfărâmat pe o Cruce, L-a îngropat adânc în pământ ca să nu mai învieze niciodată.
Și Hristos a înviat sfărâmând iadul. El S-a arătat doar celor care L-au iubit, au plâns pentru El, s-au frânt de durerea Crucii Lui. Criminalii lui Dumnezeu nu-L vor mai vedea niciodată. Decât atunci, când din pâcla orbirii lor vor auzi: Duceți-vă de la Mine, blestemaților.
Noi ne silim să transformăm lumea. Nu se poate. Nici Dumnezeu n-a făcut asta. Lumea în cel rău zace, zice Pavel.
Noi ne cheltuim excesiv toată energia încercând să clădim extensiv Împărăția, să creștinăm istoria. Inutil. Iată că cele mai mari națiuni ortodoxe se omoară reciproc din dorință de putere.
Zidim Biserici, catedrale, facem lobby pentru legi creștine, căutăm simfonia, ne gudurăm pe lângă cezarul vremelnic poate ne-o da niște oase de la ospățul, jaful public. Vrem reprezentare, putere, viabilitate, expunere, prestigiu, capital de încredere, media.
Am văzut cum eu însumi m-am oripilat de efectele devastatoare ale legii spurcate în Grecia, bastionul credinței. Dar apoi m-am gândit.
Creștinii primari din primele veacuri, ce legi aveau? Legi care îi omorau dacă rosteau Cuvantul Hristos. Legi care îi chinuiau, deposedau, distrugeau, ucideau pentru vina de a fi creștin. Legi care protejau incestul, avortul, crima, violența, sclavia, tirania. Și ei șopteau plângând Fericirile lui Dumnezeu.
Ce moralitate socială aveau creștinii? Cohorte uriașe de oameni goi și beți mangă, care se împreunau public ca animalele în bachanale orgiastice sau venerice (de la Venera vine boala venerică). Creștinii aveau pornografia extremă în stradă, erau siliți cu moartea să participe la oroare, iar ei plângeau în catacombe așteptând pe Mirele preacurat al vieții lor. Creștinii din primele secole aveau lupanare publice. Puțini știu că gimnastica vine de la gimnos-gol pușcă, și că spectacolele sportive erau orgie pură. Teatrul era prilej de nenumărate vulgarități pornografice explicite. Vedeți doar disperarea Sfântului Ioan Gură de Aur când vorbește despre teatru. Și totuși în acest iad al animalității, creștinii feciorelnici s-au înmulțit ca lacrimile, și au înghițit imperiul idolatriei demonice.
Ce Biserici aveau ei? Slujeau noaptea plângând prin șanțuri, catacombe, subsoluri, peșteri și crăpăturile pământului. Transformau văgăunile în Rai preacurat chemându-L pe Duhul infinit de smerit peste Daruri. Erau vânați, uciși, zdrobiți. Știau că fiecare Liturghie se poate termina cu Jertfa supremă a vieții lor, unită cu Jertfa Mielului lui Dumnezeu.
Ce aveau ei și nu avem noi?
Jerfelnicie curată, dorul de a trăi cu Dumnezeu și a muri de dorul Lui.
Fecioria inimii. Abandonarea oricărei nădejdi în oameni, materie, avere, statut, aur. Dăruirea totală lui Dumnezeu. Astăzi în mod viclean noi condiționăm credința noastră de ajutorul lui Dumnezeu pentru bunăstare, spor în afaceri. Altfel, de ce să mai crezi în El?
Puterea de a vorbi cu Dumnezeu în fiecare clipă.
Entuziasmul creator de a vedea pe Dumnezeu plângând în fiecare om, chiar și în cel robit de diavoli.
Lumină de prunc în ochi. Încredințarea că Dumnezeu, Tatăl nostru cel scump ne iubește si ne poartă în brațe, spre El.
Disprețul pentru avere, putere, plăcere și moarte.
Izvorul unui dor fără de hotar pentru a părăsi lumea cea rea și a intra în Împărăția lui Dumnezeu.
Înțelegerea Crucii. Astăzi imbecilii au scornit o teologie a prosperității, unde Dumnezeu e negustorul care îți dă șpagă credinței.
Așa că dincolo de expansiunea credinței prin mijloace văzute și obsesia transformării lumii în Eai, ceea ce e admirabil, dar imposibil, mai bine am experia prezența de lumină răstignită a lui Hristos în inimile noastre. Efortul ascetic intensiv de a deveni Rai prin rugăciune.
Sfințenia.
