– Gheronda, mi-a scăzut temperatura.
– Mă bucur mult că a scăzut – slavă Domnului! –, căci mult te chinuia. Cred că acum o să se regleze şi temperatura duhovnicească, dacă-ţi vei da seama de mândria din care provine. Căci este adevărat că mândria poate pricinui nu numai o simplă răceală duhovnicească, ci chiar şi o mare febră duhovnicească. În funcţie de cum creşte mândria, creşte şi temperatura duhovnicească, care acţionează şi asupra trupului, făcând să crească şi temperatura trupului, deoarece sufletul şi trupul conlucrează.
Mândria este cea mai mare boală duhovnicească. Aşa cum lipitoarea îţi suge sângele atunci când se lipeşte de tine, tot astfel şi mândria absoarbe toată seva duhovnicească a omului. Pricinuieşte chiar şi asfixiere duhovnicească, deoarece consumă tot oxigenul duhovnicesc al sufletului.
– Gheronda, am observat că de îndată ce pun o rânduială în nevoinţa mea, toate devin…
– Se vede că spui în sinea ta: „Merg bine”. De ace[1]ea ai apoi căderi. Cel mândru nu are zboruri duhovniceşti, ci căderi.
– Gheronda, văd că orice aş face sau aş spune, mă cuprinde mândria.
– Tot ceea ce faci, să faci cu gând smerit, căci altfel îl bagi pe diavol chiar şi în faptele tale cele bune. De pildă, dacă cineva spune cu mândrie: „Voi merge să fac o faptă bună”, îl bagă şi pe diavol înăuntru şi poate să întâlnească apoi o mulţime de piedici şi în cele din urmă să nu o poată împlini. Dar dacă se duce să facă o faptă bună fără zgomot, atunci nu intră diavolul.
– Gheronda, cum să săvârşim corect în noi înşine lucrarea duhovnicească?
– Tainic şi tăcut. Lucrarea duhovnicească este foarte fină şi este nevoie de multă atenţie la fiecare acţiune a noastră. Spun Sfinţii Părinţi că viaţa duhovnicească este „ştiinţa ştiinţelor”. De câtă trezvie este nevoie! Urcuşul în viaţa duhovnicească este precum urcuşul pe o scară în spirală care nu are balustradă. Dacă urcă cineva fără să vadă pe unde păşeşte şi spune: „O, cât de sus am urcat! Şi unde voi ajunge încă!”, va păşi pe-alături şi va cădea.
– De ce scara nu are balustradă?
– Fiindcă omul este liber şi trebuie să folosească mintea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Dacă nu o foloseşti corect, ce să-i facă Dumnezeu?
– Gheronda, se poate ca o stare de uscăciune duhovnicească să aibă ca pricină mândria?
–Da, dacă există mândrie, Dumnezeu îngăduie ca omul să rămână într-o stare de trândăvie, acedie şi răceală sufletească, căci, dacă îl va ajuta şi îi va da să guste ceva ceresc, atunci încet-încet se va mândri şi va crede că asta se datorează propriei nevoinţe. „Nevoiţi-vă!, va spune apoi şi celorlalţi. Eu m-am nevoit şi iată ce m-am învrednicit să trăiesc!”. Şi astfel va vătăma suflete. De aceea Dumnezeu îl lasă să se lovească atât cât trebuie, ca să piară dintr-însul părerea înaltă pe care o are des[1]pre sine, să se deznădăjduiască de sine însuşi în sensul cel bun şi să simtă că „Fără Mine nu puteţi face nimic”[1].
[1] Ioan 15, 5.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
