Celor care se leapădă de lume le este neapărată trebuință să nu se însoțească cu rudele după trup și nici să arate vreo slăbiciune pentru acestea ( II )

4. Din Pateric

       Acelaşi Bătrân lucra rucodelie multă. Şi păstra câtă îi ajungea pentru nevoile lui, iar prisosul îl dădea săracilor. S-a făcut odată foamete şi mama l-a tri­mis pe fiul său să-l roage să le dea câteva pâini. Iar Bătrânul, după ce şi-a ascultat fiul, i-a zis: „Sunt şi alţii în locul acela care au trebuinţă ca şi voi?” Acela a răs­puns: „Da, sunt mulţi”. Iar Bătrânul i-a închis poarta în faţă şi i-a spus lăcrimând: „Du-te de aici, copilul meu! Cel care se va îngriji de aceia, o va face şi pentru voi”. Un frate care era de faţă şi a văzut ce a făcut Bătrânul, l-a întrebat: „Nu ţi s-a întristat cugetul, să-ţi alungi în acest chip fiul, cu mâinile goale?” Bătrânul a răspuns: „Dacă omul nu se sileşte pe sine în fiece lucru, nu are plată”.

*

       Era un monah care avea un frate mirean sărac şi orice lucra îi dădea aces­tuia. Însă cu cât îi dădea mai mult, cu atât fratele sărăcea mai tare. Atunci mo­nahul a mers şi i-a povestit unui Bătrân despre ceea ce se întâmpla. Iar Bătrânul i-a spus: „Dacă vrei să mă asculţi, nu-i mai da nimic, ci spune-i aşa: «Frate, atunci când am avut ţi-am dat. Adu-mi şi tu acum câte poţi din munca ta». Orice îţi va aduce să primeşti şi unde ştii străin sau bătrân sărac, dă-le lor, cerându-le să se roage pentru fratele tău”. El a plecat şi a făcut aşa. Când a venit fratele său mirean, i-a vorbit după cuvântul Bătrânului, iar acela, după ce a auzit, a plecat întristat. Însă, în prima zi, a luat din osteneala sa ceva verdeţuri şi le-a adus mo­nahului. Acela le-a luat la rândul lui, le-a dat Bătrânilor, cerându-le acestora să se roage pentru fratele său; şi, fiind astfel binecuvântat [de aceştia, mireanul] s-a întors la casa lui. După puţină vreme a venit din nou la monah şi i-a adus verdea­ţă şi trei pâini. Luându-le şi pe acestea, monahul a făcut ca mai înainte. Şi, bine­cuvântat de Bătrâni, mireanul a plecat. Apoi a venit pentru a treia oară, aducând bucate multe, vin şi peşti. Văzând aceasta, monahul s-a minunat, i-a chemat pe săraci şi i-a odihnit. I-a spus mireanului: „Nu cumva ai nevoie de puţină pâine?” Acela i-a răspuns: „Nu, domnul meu. Fiindcă atunci când luam ceva de la tine, intra în casa mea ca un foc care mistuia şi puţinul ce îl aveam. Însă de când nu mai iau nimic de la tine, Dumnezeu mă binecuvântează”. Părintele s-a dus atunci la Bătrân şi i-a vestit toate câte se întâmplaseră. Îi spuse Bătrânul: „Nu ştiai că lucrul monahului este foc şi oriunde intră arde? Pe fratele tău îl foloseşte mai degrabă ca din osteneala lui să dea milostenie şi să primească rugăciune de la sfinţi. Şi astfel se binecuvântează”.

*

       Mama lui Avva Marcu, ucenicul lui Avva Siluan, a venit odată cu mare alai să-şi vadă fiul. Bătrânul i-a ieşit în întâmpinare şi ea i-a spus: „Avva, spune-i fiului meu să iasă, ca să-l văd”. Iar Bătrânul a intrat şi i-a spus: „Ieşi până afară să te vadă mama ta”. [Marcu] purta atunci o zdreanţă peticită şi era murdar de la bucătărie. De dragul ascultării a ieşit, a închis ochii şi le-a spus celor de faţă. „Să vă mântuiţi^[1]!” Şi nu i-a văzut. Mama lui nu l-a recunoscut şi a trimis din nou la Bătrân, vestindu-i: „Avva, trimite-l pe fiul meu, ca să-l văd”. Atunci Bătrânul l-a chemat pe Marcu şi i-a zis: „Nu ţi-am spus să ieşi, ca să te vadă mama ta?” Acela a răspuns: „Am ieşit după cuvântul tău, Avva, şi le-am zis: «Să vă mântuiţi!». Însă te rog, nu-mi mai spune încă o dată să ies, ca să nu-ţi fiu neascultător”. Atunci Bătrânul a ieşit şi i-a zis mamei: „Acela era [fiul tău], cel care v-a ieşit înainte şi v-a spus: «Să vă mântuiţi!»”. Apoi i-a spus cuvinte de mângâiere şi a lăsat-o să plece.

*

       S-au dus odată mai mulţi Bătrâni la Avva Pimen. A venit acolo şi una dintre rudele lui Avva, având pe fiul său cu dânsul, al cărui chip, din lucrarea Satanei, era întors la spate. Acesta s-a aşezat plângând, dimpreună cu copilul, în afara mănăstirii. S-a întâmplat ca unul dintre Bătrâni să iasă şi, văzându-l cum plânge, l-a întrebat: „Omule, de ce plângi?” Acela a spus: „Sunt rudă cu Avva Pimen şi, iată, copilului meu i s-a întâmplat ispita asta. Am vrut să-l duc înaintea Bătrânului, însă m-am temut, căci nu vrea să ne vadă. Şi acum, dacă află că sunt aici, trimite să mă alunge. V-am văzut, însă, intrând şi am îndrăznit să vin. Aşa că miluieşte-mă, Avva, după cum ţi-e voia. Ia-l pe copil înăuntru şi rugaţi-vă pentru el”. Bătrânul l-a luat şi a intrat. Şi s-a purtat cu înţelepciune; nu l-a dus dintr-odată la Avva Pimen, ci, începând de la fraţii mai mici, le zicea: „Pecetluiţi copilul [cu semnul Sfintei Cruci]”. A făcut deci ca toţi, după rânduială, să-l pecetluiască, iar mai apoi l-a adus şi înaintea lui Avva Pimen. Acela nu voia să se atingă de copil. Ceilalţi l-au rugat: „Aşa, ca noi toţi, [fă] şi tu Părinte!” Iar el a suspinat, s-a ridicat şi s-a rugat astfel: „Dumnezeule, tămăduieşte-ţi făptura, ca să nu fie stăpânită de vrăjmaş”. După ce l-a pecetluit, deîndată s-a vindecat şi i l-au dat sănătos tatălui său.

5. A lui Avva Isaia

       Dacă te-ai despărţit de rudeniile după trup, ca să te faci străin pentru Dumnezeu, nu lăsa îndulcirea [cu gândul la] ele să se strecoare în tine atunci când şezi în chilie, milostivindu-te de tată sau de mamă, ori pomenind în inima ta pe soră sau frate, mila de copii sau dorul de femeie; fiindcă pe toate acestea le-ai părăsit. Adu-ţi aminte de ieşirea ta şi de strâmtorarea morţii, căci atunci nimeni dintre aceştia nu îţi va ajuta. De ce nu te lepezi aşadar de ei pentru virtute? Dacă se iveşte nevoia să mergi pentru vreun lucru în satul tău, păzeşte-te de rudeniile după trup, să nu ai îndrăzneală cu ele, nici să nu te prinzi la vorbă cu ele^[2].

6. Din Pateric

       Unul dintre Părinţi a povestit despre Avva Pimen şi fraţii săi că vieţuiau în Egipt şi mama lor dorea să îi vadă, însă nu putea. Odată i-a pândit când mergeau la biserică şi le-a ieşit în cale. Cum au văzut-o, aceştia s-au întors şi i-au închis uşa în faţă. Iar ea s-a aşezat afară, înaintea uşii, şi a prins a striga cu lacrimi şi va­iete multe: „Mi-e dor să vă văd, copiii mei iubiţi!” Ei stăteau înăuntru, dar Avva Anuv, auzind-o, a zis către Avva Pimen: „Ce să facem cu bătrâna asta care plânge aşa tare dinaintea uşii?” Atunci Avva Pimen s-a dus la uşă şi i-a spus dinlăuntru: „De ce strigi aşa, bătrâno?” Auzindu-i glasul, ea a început să strige şi mai tare, plângând şi zicând: „Mi-e dor să vă văd, copii! Ce are să fie dacă vă văd? Oare nu sunt eu mama voastră? Nu eu v-am alăptat? Acum am albit de tot. Milostiviţi-vă, dar, de bătrâneţea mea şi lăsaţi-mă numai puţin să vă văd, ca să-mi domolesc oleacă focul inimii. Fiindcă tare mă arde dorul de voi, şi mai cu seamă acum, că ţi-am auzit glasul, fiule”. Îi zise Avva Pimen: „Aici vrei să ne vezi, sau în lumea de dincolo?” A răspuns aceea: „Dacă nu vă văd aici, am să vă văd în lumea cea­laltă?” Şi el îi zise: „Dacă te sileşti să nu ne vezi aici, ne vei vedea acolo”. Auzind acestea, a plecat bucuroasă, zicând: „Dacă într-adevăr vă voi vedea acolo, nu mai vreau să vă văd aici”.

7. A Sfântului Grigorie Dialogul

       Un monah din mănăstirea Sfântului Benedict, care îşi lăsa gândurile să hoinărească, ajunsese stăpânit de dracul acediei şi nu mai voia deloc să umble după predania aspră a rânduielii [monahale]. Omul lui Dumnezeu [Benedict] nu contenea să îl sfătuiască şi avea grijă să îl înveţe mereu, însă acela nu voia să asculte poveţele Părintelui; ba chiar nu înceta să cadă la picioarele Sfântului cu neruşinare, rugându-l să-l lase să meargă la părinţii lui. Într-una din zile, când cinstitul Părinte era necăjit peste măsură de rugă­mintea acestuia, i-a poruncit cu mânie să plece. Iar acesta, ieşind din mănăstire pentru a se duce la părinţii săi, s-a trezit de îndată pe cale cu un balaur uriaş în faţa sa, cu gura căscată, vrând să-l înghită. Fratele a început, aşadar, să tremure, să dea din mâini de groază şi să strige cu glas mare: „Alergaţi, alergaţi, căci ba­laurul acesta vrea să mă înghită cu totul!” Alergând, deci, fraţii n-au văzut nici urmă de balaur, dar, găsindu-l pe frate tremurând şi dând din mâini, l-au adus înapoi la mănăstire. Iar el a făgăduit îndată că nu va mai ieşi până la moarte, nici nu se va mai depărta vreodată de mănăstire din voia proprie. Întru o asemenea făgăduinţă a rămas până la sfârşit, întărit de rugăciunile sfântului Părinte, şi nu l-a mai văzut nicicând pe balaurul care îi stătuse mai înainte în faţă.

_____________________

^[1]  Formulă de salut, obişnuită între anahoreţii din primele secole ale creştinismului.

[2] Textual: „să te amesteci cu cuvintele lor”.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 15 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.