Lacrimi? Poate de râs! Această lume a caterincii e incompatibilă cu pocăința. Lumea lui „ca și cum”, lumea lui meme, lumea lui TikTok în care câștigă cel ce-și intră mai bine în rol ‒ pe vremea noastră, cei din categoria asta erau numiți, simplu, „papagali” (e drept, nu departe de sensul prim al cuvântului „caterincă”, adică „flașnetă”). O lume fremătând de susurul dulce al notificărilor, de care probabil nu au mai rămas multe locuri pe pământul acesta mare unde să te ascunzi, o lume a lui „acum”, dar nu și-a lui „aici”, ci al lui „altundeva” ‒ dar unde, în spațiul acesta virtual nesfârșit, și totuși atât de limitat, asta nu știu să v-o mai spun.
Asemenea lui Adam în Icoana Pogorârii la Iad, care nu-și mai poate întinde mâna către Domnul, de aceea Hristos Însuși îl apucă de încheietura mâinii lipsite de vlagă, asemenea lui, nici noi nu ne mai putem clinti un deget. Căci nu-i nevoie de mai mult de-un deget ca să batem la ușile pocăinței. Mâinile noastre sunt descărnate și lipsite de mușchi duhovnicești care, exact la fel cu cei trupești, neantrenați în arena nevoințelor și-a luptei, s-au topit și s-au nevolnicit. Prin vinele noastre nu mai curge sânge, nu mai mișcă viață ‒ dar v-ați întrebat de ce suntem atât de slăbănogiți cu Duhul?
Dacă ne întoarcem la facerea omului, vom vedea că „Domnul Dumnezeu, luând ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă” Facere 2:7. Așadar, Adam a fost zidit din țărână, dar și din viață, tocmai de aceea „s-a făcut omul fiinţă vie”. Nu mai departe de-o pagină însă, Dumnezeu îi spune lui Adam: „căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” Facere 3:19. Unde este viața, oameni buni? Unde s-a pierdut într-un interval atât de scurt această „materie primă” din care a fost zidit omul? O știm cu toții: între timp, avusese loc căderea. Și Adam o știa, doar Dumnezeu i-o spusese limpede: „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” Facere 2:17. Adam, carevasăzică, era mort când a ieșit din Rai, iar din acest Adam, numai țărână, fără viață, ne tragem noi. Parcă-mi vine un iz de tânguire numai când mă gândesc.
Dar ce a fost căderea, propriu-zis, de-am ajuns să pierdem darul cel mai sfânt, viața suflată nouă în nări de Dumnezeu? După Sfântul Grigorie Palama, mintea noastră are o mișcare circulară. Înainte de cădere, mintea lui Adam era unită cu inima, Domnul fiindu-i singura dorire ‒ „din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” Marcu 12:30 ‒ și singura sorbire, singura vedere și singura plăcere. Fiind astfel lipit de Dumnezeu și unit cu Dumnezeu, Singurul Izvor al Vieții, această viață curgea în el din belșug, ca între vasele cuminecante. Odată ce privirea i s-a desprins de pe Făcător și s-a lipit de făptură ‒ „socotind”, așadar, Eva, „că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit” Facere 3:6 ‒, mintea s-a dezlipit și ea de vederea lui Dumnezeu, a ieșit din altarul inimii și s-a risipit în cele din afară. Aceasta este prima mișcare a minții, arată Sfântul Grigorie Palama, adică nici mai mult, nici mai puțin, decât plecarea Fiului risipitor de „acasă”, și amestecarea cu desfrânarea porcească, fapt ce-i aduce o „foamete mare” Luca 15:14, căci materia nu satură duhul nostru însetat de Viață.
Cea de-a doua mișcare este dezlipirea de cele materiale și întoarcerea minții în inimă, lăcașul ei firesc ‒ cu alte cuvinte, întoarcerea Fiului risipitor în „casa Tatălui său”, „venirea întru sine”, în cele dinlăuntru. De aici mintea, cuprinsă de-un avânt nestăvilit, țâșnește către Domnul și se unește în Har, cu El, regăsind în sfârșit Izvorul Vieții și Raiul cel pierdut. Aceasta este intrarea în odihna zilei a șaptea, dobândirea isihiei mult-dorite, al cărei rod vădit, palpabil, este Rugăciunea minții ce singură se rostește în inimile noastre. Și, mai bine-zis, nu singură, „căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă în noi cu suspine negrăite” Romani 8:26. Aceasta este cea de-a treia mișcare a minții, sălășluirea în Har, în Împărăție, în veșnica Liturghie și Euharistie. Aceasta este redobândirea Vieții pierdute de Adam la cădere, aceasta este ținta finală: „ca viața lui Dumnezeu să se facă viața noastră: His Life Is Mine”, după cuvântul Sfântului Sofronie de la Essex.
Și parcă iarăși mă cuprinde jalea, și mă uit lung, din troaca porcilor, la întoarcerea Fiului risipitor, și nu aflu în mine putere să mă scol și să fac asemenea, ci, cu Adam în Iad, aștept ca Însuși Domnul să mă apuce de încheietura mâinii și să mă tragă, căci mult am slăbănogit, iar mintea, mult mi-a cutreierat prin lume, poftind, cu Eva, „rodul cel plăcut la vedere”…
Prima spovedanie
Îmi aduc aminte ‒ cum aș putea uita vreodată? ‒ prima spovedanie. Eram mai degrabă ateu (ca să nu spun „cu totul”), dar un ateu dinamic, în luptă cu Dumnezeu, și încă luptă aprigă. Cum m-am gândit eu să mă spovedesc, asta numai Domnul știe, cert e că mi-a trecut prin cap să încerc și asta, printre multele mele cercări. Făceam parte dintr-un grup voios de prieteni credincioși, care m-au luat cu ei la o mănăstire, în munți, unde se spovedeau. Cred că ceva-ceva văzusem la ei, ceva ce-mi lipsea mie, fără a putea numi lucrul acela, din moment ce le aveam pe toate. Singura mea pregătire de spovedanie erau „Seratele” lui Iosif Sava, unde mai avusesem vreo tresărire spirituală ‒ dar cam atât. De pocăință nu știu dacă auzisem; cuvântul îl cunoșteam, dar nu-l asociam în niciun caz cu Taina mărturisirii. Pe scurt, habar n-aveam de nimic, dar de nimic, iar lista mea de păcate cuprindea doar trei, singurele dintr-o viață de om pe care mi le vedeam.
După spovedaniile prietenilor, intru și eu, cu tot cu prăpădita-mi listă. Pe care o citesc, pur și simplu, fără „inimă înfrântă și zdrobită”, ci pur intelectualicește. Totul a durat mai puțin de-un minut, moment în care Părintele duhovnic a fost strigat afară de-un monah, așa că mi-a citit dezlegarea „din duh rapid”, vorba lui Steinhardt, și a ieșit din chilie. M-am ridicat de jos ‒ o bifasem și p-asta! ‒, fără gânduri, fără așteptări, singură în chilie, pregătită să ies. Și deodată, năvalnic, am fost cuprinsă într-o îmbrățișare uluitoare, palpabilă, concretă, totală. Dumnezeu în care nu credeam mă luase în brațe! „Domnul și Dumnezeul meu!” Ioan 20:28.
Oricât ar părea de incredibil, primul drum pe care l-am făcut a fost la o oglindă. Dincolo de evenimentul cutremurător la care luasem parte, simțeam că ceva s-a petrecut cu fața mea. Și, într-adevăr, din oglindă mă privea altcineva. Nu, nu tot eu cu altă stare sufletească. Aveam efectiv un alt chip. Dumnezeu îmi dăduse altă față. M-am îndreptat către Biserica mănăstirii, singurul loc unde simțeam să fiu în clipa aceea. Pe drum m-am întâlnit cu voiosul meu grup de prieteni. Au amuțit brusc văzându-mă. Nu le-am spus nimic, nici ce s-a întâmplat cu mine, nici că m-am spovedit. Dar au văzut. Doar v-am spus că aveam altă față. Nici ei nu au scos un cuvânt. Îi văd și-acum, privindu-mă tăcuți, zdrobiți, împărtășindu-se din starea mea.
Încă mă mai întreb ce-am făcut, Doamne, de-am trăit una ca asta? Nici tu pocăință, nici tu părere de rău, nici tu spovedanie ca la carte, nici tu inimă (n-aveam!), ca să nu mai zic de lacrimi (care abia acum îmi curg în neștire, la această amintire). Aștept cu nerăbdare Judecata de Apoi, ca să stau față în Față cu Dumnezeu și să-L întreb, în sfârșit: „De ce? De ce-ai făcut Tu o așa minune? Că eu nimic n-am făcut pentru Tine. De ce-ai venit la mine, de ce m-ai scos din mocirlă, de ce mi-ai dat «haină» și «inel», de ce-ai tăiat «vițelul», în loc să mă strivești sub picioare ca pe-un gunoi? De ce Te-ai răstignit, Doamne, pentru mine, hoitul, de ce m-ai iubit pe mine, de care Îngerii-și fereau cu rușine fețele? De ce a trebuit să treci Tu prin moarte și prin iad, căci ale mele erau și duhoarea morții, și colcăiala iadului? De ce, Doamne, nu m-ai azvârlit într-o râpă? De ce m-ai mai născut?”.
Și vreți de la mine cheile ușilor pocăinței? Nu le am. Doar păcate.
Anca Stanciu
Articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 169 (februarie 2023)
Sursa: http://familiaortodoxă.ro
