PS Ignatie (Episcopul Hușilor)
«Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El». (Matei 4, 19-20)
Pasajul evanghelic ne vorbeşte despre chemarea Apostolilor la slujirea de a vesti cuvântul Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu. Chemările pe care Dumnezeu ni le face sunt irezistibile. Nu le putem refuza. Sunt atât de adevărate, încât simţim, în adâncul fiinţei noastre, că ni se potrivesc cel mai bine. Aşa au simţit Apostolii, când Hristos i-a chemat la această slujire, de a fi misionari, de a învăţa, de a vesti şi de a vindeca.
Cuvântul cheie al acestui pasaj evanghelic este un adverb de timp: «îndată». Îndată ce au fost chemaţi, ei au mers după Hristos. Acest adverb de timp, «îndată», ne dă un orizont foarte amplu şi de profunzime asupra atitudinii Apostolilor. Ei au fost chemaţi de Dumnezeu-Omul să devină martori ai Lui în lumea întreagă, să propovăduiască şi să dea mărturie despre Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la Ceruri.
Niciunul dintre ei, în momentul în care a fost chemat, nu i-a cerut Domnului explicaţii suplimentare. Noi suntem obişnuiţi, când cineva ne spune să facem ceva concret, să cerem explicaţii, să ne spună care sunt sarcinile şi responsabilităţile. Am vrea să ni se pună în faţă fişa postului, în care să fie cuprinse toate responsabilităţile, obligaţiile şi drepturile pe care le avem. Apostolii nu au cerut astfel de explicaţii. Ar fi avut dreptul să Îl întrebe pe Hristos ce înseamnă a fi «pescari de oameni».
«A merge după Hristos» nu înseamnă altceva decât a trăi viaţa lui Hristos, a călca pe urmele Lui, în sens spiritual. Apostolii au fost chemaţi la misiunea de a-şi asuma viaţa lui Hristos. Este ceea ce facem şi noi, atunci când iubim pe cineva foarte mult. Ne vine foarte uşor să îl urmăm, să ţinem cont de vorbele şi cuvintele lui. Ne este foarte simplu ca inima noastră să fie atentă la tot ceea ce ne spune persoana pe care o iubim, încât conţinutul vieţii celuilalt devine conţinutul vieţii noastre. Trăim viaţa celui pe care îl iubim, fără să depunem niciun efort. Toată simţirea şi gândirea noastră sunt îndreptate spre acea persoană. Acest lucru înseamnă a urma pe cineva, a ţine cont de ceea ce spune, a ne asuma modul lui de vieţuire, de gândire şi de raportare la tot ceea ce este în jur. Apostolii au fost chemaţi ca viaţa lui Hristos să devină viaţa lor.
Sfântul Apostol Pavel spune, în Epistola către Galateni (2, 20), că «nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine». El nu mai trăieşte pentru sine, ci toată viaţa lui este dăruită lui Hristos. Ca să înţelegem acest cuvânt, ar trebui să ne gândim la dragostea părinţilor faţă de copii. În momentul în care apare un copil în viaţa de familie, părinţii nu mai trăiesc pentru ei, ci trăiesc pentru copii. Nu se mai îngrijesc de ei înşişi, ci toată strădania şi agoniseala, precum şi toată experienţa, sunt puse pentru slujirea copiilor. Aşa au trăit Apostolii – la o profunzime mult mai adâncă şi mult mai reală – din momentul în care au fost chemaţi să Îl slujească pe Hristos şi pe oameni. Au încetat să trăiască pentru ei şi au început să trăiască pentru Hristos. De aceea nu au cerut explicaţii suplimentare. Însăşi chemarea este cea care, deja, le-a dat orizontul a ceea ce înseamnă slujirea de Apostoli. Au primit, în interiorul fiinţei lor, conţinutul a ceea ce presupune această slujire. Fiecare, în parte, L-a urmat îndată pe Hristos. Nu au stat să analizeze, să vadă care sunt avantajele sau dezavantajele acelei urmări. Au lăsat totul, inclusiv sursa lor de existenţă, şi L-au urmat pe Hristos, fără niciun fel de zăbavă sau răgaz.
Chemările lui Dumnezeu sunt irezistibile. Apostolii, când au fost chemaţi să fie pescari de oameni, au fost pescuiţi de către Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta a fost atât de puternic şi ei au simţit puterea Acestuia încât, dintr-o dată, inima lor a devenit disponibilă în a sluji. Însăşi chemarea de a fi Apostol îi va învăţa ce înseamnă slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Doisprezece Apostoli, prin credinţa şi autenticitatea vieţuirii lor în Hristos, au cucerit o lume întreagă. Este foarte înaltă această slujire, de a fi Apostol al lui Hristos, de a fi misionar al Lui.
Ni se spune, în încheierea pasajului evanghelic, că «Hristos străbătea toată Galileea, învăţând, vestind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala din popor». La aceasta suntem chemaţi şi noi, slujitorii Bisericii. Apostolii ne-au dat, mai întâi, acest exemplu minunat. Suntem chemaţi să învăţăm, să vestim Evanghelia şi să vindecăm rănile sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor. Este o chemare foarte grea. Dacă primele două le cam împlinim – fără să poată spune cineva, cu conştiinţa curată, că le-ar împlini la modul perfect – foarte greu putem spune că vindecăm. Aceasta presupune să fim oameni ai lui Dumnezeu, oameni sfinţi, în care să locuiască harul Duhului Sfânt. Cel mai greu lucru este să vindecăm bolile oamenilor. Sfinţii au avut această putere. Hristos le-a dat acest har, de a fi, ei înşişi, vindecători. Prin cuvântul lor, Sfinţii au alinat atâtea suferinţe şi răni ale sufletelor oamenilor, şi au vindecat şi trupeşte. La aceasta suntem chemaţi toţi cei care suntem ai lui Hristos.
Mai întâi noi, slujitorii Bisericii, trebuie să fim, cu adevărat, «pescari de oameni». Să putem să dăm sens vieţii oamenilor, prin cuvântul pe care îl rostim, prin atitudinea şi exemplul vieţii noastre, prin bunătatea de care ar trebui să dăm dovadă. Toţi cei care suntem botezaţi suntem chemaţi să devenim apostoli, fiecare prin ceea ce face. Să-i învăţăm, pe cei din jur, binele. Să vestim credinţa în Dumnezeu, aşa cum o găsim în Evanghelie, şi să avem puterea ca, prin cuvântul şi fapta noastră, să putem măcar să diminuăm din suferinţa oamenilor. Ar fi minunat să căutăm, pe cât ne stă în putinţă, să nu îi rănim pe cei din jur, prin vorbele noastre, prin faptele şi atitudinile noastre. Nu ştim, niciunul dintre noi, câte suferinţe şi dureri poartă un om în inima sa. Le stie el și Dumnezeu. Când ţi se deschide şi îţi povesteşte sufletul său, îţi dai seama câtă suferinţă poartă. Rămâi surprins când vezi câte dureri – pe care nu le realizezi la o primă întâlnire – poartă în el omul. Să nu mai adăugăm durere, la durerea pe care o poartă. Să nu punem sare pe rana deja deschisă, prin răutatea noastră, prin calomniile şi bârfa noastră.
Ni se cere să fim apostoli ai lui Hristos. Să Îl urmăm într-un mod cât mai autentic şi cu cât mai multă promptitudine şi disponibilitate.
Sursa: http://episcopiahusilor.ro
