Preot Bogdan Chiorean
Pe la începutul activității spitalului nostru, am avut un pacient care era cioban. Nu fusese la școală niciodată. Aptitudini „profesionale” probabil, vigilența lui și atenția distributivă l-au făcut să imite din eticheta ce-o vedea la alții astfel încât n-ai fi zis că n-a văzut abecedarul.
Povestind tot felul, mi-a zis că a lucrat ba la o fermă unde avea încropită din câteva lemne o cămăruță, ba om de curte la niște consăteni, ba, în ultimii câțiva ani, cioban la oi.
Omul ăsta n-a așteptat niciodată vreo laudă de la nimeni. Îi era de-a dreptul străin conceptul. Funcționa pe principiul evanghelic „atunci când vom face toate acestea, să zicem: slugi netrebnice suntem, pentru că am făcut doar ceea ce eram datori să facem”.
În sfânta lui simplitate, el făcea lucrurile ca pentru Dumnezeu, iar când stăpânul său considera că nu mai este util acolo, pleca fără cârtire în altă parte. Ba chiar au fost situații în care unii l-au chemat înapoi când au avut iar nevoie. Eu intuiam că i-a refuzat. Dar el mi-a răspuns așa: „am râs un pic de ei în gândul meu, apoi m-am dus”.
Azi considerăm că orice faptă a noastră e măreață și că istoria ne face o nedreptate dacă n-o consemnează ca atare. Iar dacă cineva ne spune că nu mai suntem potriviți pentru un job, ne comportăm de parcă ar fi vorba de certificatul de căsătorie și nu de contractul individual de muncă. Am vrea scandal și tribunale și partaj. Și ne e greu să primim dreptatea, iar de nedreptate nici nu mai încape vorbă.
Acolo unde Dumnezeu te-a pus să slujești, fii lumină. O să bată vântul, o să vină ploaia, s-ar putea să te stingi, dar oamenii te vor ține minte pentru modul în care ai reușit să luminezi și să încălzești.
Și să nu uiți că lumânarea îi încălzește pe ceilalți doar topindu-se pe sine însăși.
