Sărbătorirea a 166 de ani de la momentul istoric al zilei de 24 ianuarie 1859 ne oferă prilejul de a rememora unul dintre cele mai însemnate evenimente ale istoriei noastre, Unirea Principatelor, act fundamental prin care au fost puse bazele statului român modern, și de a-i onora pe acei oameni care au pus mai presus binele comun. Din această perspectivă aducem în discuție lupta generației pașoptiste pentru unire și personalități ale clerului care, în acei ani 1856-1859, și-au asumat misiunea grea de a se implica în grandiosul proiect al unui singur stat care să-i unească pe românii din Moldova și Țara Românească.
La 1848, Mihail Kogălniceanu a ridicat problema unirii Principatelor, pe care o numise cheia de boltă a edificiului național, creionând prin aceasta un veritabil proiect politic postpașoptist la care au aderat cu entuziasm mulți dintre tinerii acelei epoci. Idealul acesta, care la 1848 a părut o utopie, un vis îndepărtat, avea să devină posibil în contextul în care, la 1856, după trei ani de război, Rusia fusese înfrântă, iar Congresul de la Paris a deschis o portiță prin care poporul român urma să fie consultat în privința unirii, iar voința acestuia să fie înscrisă într-un act internațional care să legitimeze ceea ce românii aveau să decidă.
Corifei ai Unirii în anii 1856-1857
Pe acest fundal, anul 1856 a marcat exprimarea tot mai directă în spațiul public a opțiunii pentru unirea celor două principate, dar și opoziția față de acest proiect. Drept urmare, societatea românească s-a divizat în tabăra unionistă și în cea antiunionistă. În Moldova, tabăra unionistă a fost una puternică, iar rolul său în conturarea Unirii a fost determinant. Unioniștii de aici erau grupați în jurul foștilor revoluționari pașoptiști, iar Mihail Kogălniceanu, spre exemplu, era doar unul dintre marile nume ale acesteia.
Însă balanța în favoarea mișcării unioniste în Moldova a fost dată de implicarea capului Bisericii Ortodoxe – Mitropolitul Sofronie Miclescu, care, după ce păstrase o anume rezervă, și-a asumat deschis susținerea unirii. A contat mult și puterea de convingere a consulului francez la Iași, Victor Place, care l-a încurajat pe Mitropolit să facă acest pas și care i-a risipit temerile că, dacă Principatele se vor uni sub un prinț străin, credința ortodoxă a poporului român va fi păstrată și respectată cu sfințenie de acesta. De altfel, între cele două personalități se va lega o strânsă prietenie, iar tactul deosebit al francezului, experiența și sfaturile sale date partidei unioniste și Mitropolitului au fost de mare ajutor.
Pentru Sofronie Miclescu, această asumare a unionismului i-a adus adversitatea caimacamului Nicolae Vogoride, care a dorit să-l alunge din scaunul arhieresc. Vogoride a cerut Patriarhiei de la Constantinopol să-l pedepsească pe ierarh, iar curând o scrisoare de mustrare a Patriarhului a și venit la Mitropolie. Acțiunile antiunionistului Vogoride nu au reușit să-l clatine pe Mitropolit din scaun, însă caimacamul a început să lovească în clerul moldovean. Din cei 3.600 de preoți din Moldova pe listele electorale au fost trecuți doar 205, apoi unii dintre clerici au fost îndepărtați din funcțiile deţinute în Departamentul Cultelor.
A impresionat în epocă și faptul că atunci când arhimandritului Neofit Arbore și fratelui său iconom Vasile Arbore din Roman li s-au oferit 200 de galbeni și două decrete de „boierie” pentru ei și rude în schimbul votului pentru guvern, aceștia au răspuns: „Domnule, spune celui ce te-a trimis că în sărăcie ne-am născut, în sărăcie trăim și cu onoare dorim a muri. O nelegiuire ca aceasta nu vom săvârși niciodată, căci favorurile sunt nimica pe lângă iubirea și prosperitatea nenorocitei noastre patrii, mai ales când vedem cu ochii noștri nedreptatea și silnicia întrebuințate de guvern în compunerea listelor electorale, ci vom rămânea credincioși patriei”.
Atitudinea unionistă a Mitropolitului Sofronie Miclescu a fost împărtășită de majoritatea preoților, iar din rândul acestora ne vom rezuma la a-i aminti pe Neofit Scriban și pe Melchisedec Ștefănescu, ierarhi ai Bisericii care rămân în istorie prin întreaga lor viață și operă culturală. În 1856, când lucrurile încă nu erau limpezi, Neofit Scriban a publicat, la îndemnul Mitropolitului, un articol intitulat „Unirea și neunirea Principatelor Române” care reflectă înțelegerea responsabilității istorice pe care românii o aveau în acel moment: „Patriotule român, fiule al Creștinătății! Tu până azi ai fost uitat de cealaltă lume, de către celelalte nații. Providența s-a milostivit și astăzi ți se trimete o întrebare de viață sau de moarte. Europa te întreabă și ca pe român și ca pe creștin, Voești tu moarte sau viață? Neunirea atinge și naționalitatea ca și religia…” Ecoul acestui articol a fost unul însemnat, iar argumentele aduse de Neofit Scriban au convins tot mai mulți oameni să se alăture cauzei unioniste.
Iată ce nota același consul francez, V. Place, despre atmosfera din Moldova a anilor 1856-1857: „La Roman găsim cea mai cordială ospitalitate. Boerii, clerul, populația se asociază cu grabă. Spre marea mea mirare și spre cea mai vie mulțumire a mea, clerul vine la mine cu o încredere care mă mișcă și care onorează politica Franței. Mai mult de 90 de preoți, din care cei mai mulți au rang de arhierei și episcopi, au venit să-mi aducă cărțile lor unioniste. Între alții arhiereul de Socola (Neofit Scriban, n.n), în fruntea tuturor profesorilor Seminarului. Acest arhiereu și fratele său, care va fi probabil ales deputat al clerului din Iași, sunt socotiți printre clericii cei mai distinși ai Moldovei…”
Pe linia aceasta a îndemnurilor pentru unire, istoria a consemnat și predica rostită în ziua de 29 iunie 1856 de către directorul Seminarului din Huși, viitorul ierarh Melchisedec Ștefănescu, o predică intitulată „Îndemn la Unirea Principatelor” și din care redăm câteva idei: „Să îmbrățișăm cu toții unirea cu frații noștri, pentru ca în acest chip să se puie capăt sclaviei noastre morale și materiale, care este nu de șaptezeci de ani ca a vechilor iudei, ci de veacuri, și nu la Babilon, ci la o mulțime de babilonuri. Cine este contra Unirei Principatelor lucră contra voiei lui Dumnezeu”. La fel de frumoase au fost și cuvintele exprimate de Episcopul Râmnicului, care, în circulara din 15 aprilie 1857 către protopopii din eparhia sa, spunea: „A venit vremea ca poporul român să-și ceară pe cale legitimă viața politică și morală, făgăduită creștinilor prin glasul Evangheliei; și pentru aceasta trebue a se uni în cuget și voință. Crucea a fost semnul Unirei și înfrățirei Românilor, simbolul libertățiilor și nădejdea întru toate primejdiile vieței sociale și politice și altele”.
Epilog
Bătălia pentru alegerile deputaților în divanele ad-hoc din Moldova, dar și din Țara Românească a fost câștigată de partida unionistă, iar ulterior, Adunările Elective l-au ales ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, înfăptuind, la 24 ianuarie 1859, Unirea Principatelor. La 1857, în divanele ad-hoc, Biserica Ortodoxă a fost reprezentată de cei mai străluciți ierarhi care și-au exprimat opțiunea pentru unire. În cadrul acestor organisme consultative prezidate de către cei doi mitropoliți, Sofronie Miclescu și Nifon Rusailă, reprezentanții poporului român au exprimat voința de unire a acestuia, iar dincolo de tema majoră a unirii, printre problemele dezbătute s-au aflat și unele care au privit situația țărănimii și cea a Bisericii. Problema socială și-a găsit rezolvarea prin reforma agrară, inițiată de Alexandru Ioan Cuza, autocefalia Bisericii a fost una dintre temele pe care clericii aflați în aceste adunări au ridicat-o, iar rezolvarea a încercat-o același Alexandru Ioan Cuza, însă reușita acestui deziderat s-a materializat sub domnia regelui Carol I, în 1885.
Prof. dr. Dorin Stănescu
Sursa: http://ziarullumina.ro.
