Pentru multă vreme Efrem a petrecut o viață într-o desăvârșită evlavie lângă episcopul Iacov. La Biserica din Nisibe era un paraclisier care se numea și el Efrem. Acesta văzând cât de iubit era celălalt Efrem de episcop, dar și de toată plinătatea Bisericii, s-a umplut de invidie.
Într-o zi a silit-o pe fecioara unui oarecare demnitar și i-a poruncit, spunându-i:
– Când tatăl tău își va da seama ce s-a întâmplat și te va învinui, să-i spui: „Efrem este vinovatul, el m-a necinstit, acela pe care toți îl considerați om fără prihană”.
Și într-adevăr, când tatăl tinerei a înțeles ce s-a întâmplat, aceea a aruncat vina pe Efrem. Atunci tatăl ei, supărat peste măsură, a alergat îndată la episcop și i-a povestit toată istoria. Episcopul ascultându-l, a rămas fără glas. Și cu toate că de multe ori se descoperea adevărul prin dumnezeiești vedenii, în acest caz nu i se descoperea. După o vreme, când întâmplarea s-a făcut cunoscută în popor, multă lume s-a smintit de Efrem. Atunci episcopul l-a chemat pe Efrem și i-a făcut cunoscută clevetirea ce era pusă asupra sa. După ce multă vreme a rămas tăcut, Efrem a spus:
– Da, Părintele meu, am păcătuit și cer Sfinției Voastre să mă iertați.
Sfântul Iacov, cunoscându-l bine pe Efrem și viața sa, nu credea deloc această istorie, și a cerut de la Dumnezeu să-i descopere adevărul, însă nu i s-a descoperit. Și a rămas așteptând clipa potrivită pentru a i se descoperi.
După ce tânăra a născut, tatăl ei a luat copilul și l-a dus la Sfântul Iacov. Atunci episcopul a poruncit ca Efrem să vină înaintea sa. Când a ajuns, tatăl fetei i-a dat copilul să-l hrănească ca pe fiul său. Fericitul Efrem i-a spus atunci episcopului, lăcrimând:
– Da, Părintele meu, am păcătuit și cer Sfinției Voastre să mă iertați.
Și astfel a luat copilul cu el în Biserică. Văzându-l, toți credincioșii au rămas ca trăsniți. Unii s-au simțit jigniți de Efrem, în timp ce alții cercetându-l cu atenție pe copil, au considerat nedreaptă clevetirea. Atunci acela le-a spus cu lacrimi în ochi:
– Frații mei, rugați-L pe Dumnezeu să-mi ierte acest păcat!
După câteva zile însă, observând că tot poporul se smintise de cele petrecute, Efrem s-a înfricoșat de cuvintele Domnului, care îl numește blestemat pe cel care „va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine”. Atunci Dumnezeu văzând cu câtă bărbăție și bucurie rabdă batjocora atâtor oameni, a hotărât să descopere poporului smerenia și virtutea sa, astfel încât să se rușineze satana și supușii lui.
Astfel într-o zi de Duminică, la sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii, Efrem s-a apropiat de episcop cu copilul ascuns sub rasă și i-a cerut binecuvântarea să se urce în amvon. Acela i-a dat voie și Efrem s-a suit în amvon, în timp ce poporul îl privea cu uimire. Atunci Efrem a scos copilul de sub rasă și l-a ridicat la înălțime. Și ținându-l de mâna sa cea dreaptă, a spus cu mare glas, îndreptat fiind spre Sfântul Altar:
– Copile, în numele Dumnezeului Celui viu, Care a făcut cerul și pământul și toate cele pământești și cele cerești, te jur să vorbești și să-mi spui cine este tatăl tău.
Atunci copilul și-a deschis gura și a spus:
– Efrem paraclisierul.
Atunci tot poporul s-a cutremurat de frică, episcopul a rămas fără glas și toți plângând au cerut iertare de la Efrem. Și în clipa aceea copilul și-a dat sufletul.
Tatăl acelei tinere a căzut la picioarele lui și i-a cerut și el iertare plângând. Iar episcopul a citit rugăciunea de dezlegare pentru tot poporul care se smintise. Din acea zi tot poporul îl respecta și-l cinstea pe Efrem și mai mult ca înainte. Iar diavolul s-a tulburat și s-a rușinat.
(Nestor Kavvadas, Viața Sfântului Efrem Sirul, traducere din siriacă, ed. Thesvitis).
Istoria Bisericii ne vorbește despre multe cazuri de clevetire și calomniere a oamenilor lui Dumnezeu. Născocitorul clevetirii este tatăl minciunii, diavolul. Iar imboldurile clevetitorului care este întărâtat de diavolul sunt pizma, invidia, mândria, patimile trupești.
Cel clevetit este încercat înfricoșător și suferă. Clevetirea este o mușcătură nesuferită a sufletului, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur. David Îl ruga pe Dumnezeu să-l slobozească de clevetirile oamenilor.
Iar cel care clevetește și mai ales cu minciuni plăsmuite, Îl întărâtă pe Dumnezeu, este părăsit de Harul Său și este smerit de El. Așa cum spune Avva Isaia: „Cel care judecă și-l înjosește pe fratele său, se înstrăinează de mila de care se desfătează Sfinții”.
Din nefericire, poporul, mai ales astăzi, primește cu lesnire ca adevărată orice clevetire și ușor se smintește.
Oamenii lui Dumnezeu cunoscând cuvintele fericirii Domnului: „Fericiți veți fi când vă vor urî oamenii… și vă vor batjocori și vă vor defăima din pricina numelui Fiului Omului… pentru că mare va fi plata voastră (adică Harul) pe care o veți primi în Cer”, rabdă cu bărbăție și se îngrijesc, pe cât le este cu putință, să-i lumineze pe cei care s-au smintit. Celelalte le încredințează lui Dumnezeu. Ridică crucea cea grea a clevetirii și se roagă pentru cei care i-au clevetit.
În situația aceasta se află, în ultima vreme mulți bărbați duhovnicești. Urmărim cu toții toate minciunile incredibile și neghioabe, precum și clevetirile fabricate de oameni împotriva preoților și transmise prin mass media. Creștinii care văd și aud acestea să nu se smintească, pentru că „la sfârșitul istovitoarei răbdări se arată simțitor Harul lui Dumnezeu”.
