Preot Ioan Istrati
Când eram mici, aveam, eu și sor’mea Ema, un porumbel superb pe nume Coco. Îi dădeam brânză de vacă, semințe, alune.
Era o porumbiță de fapt, a avut și puiuți în cutia poștală de tablă. Era loc de pelerinaj acolo. Veneam și pupam puii, le dădeam muște și furnici.
Era așa blând că stătea pe capul sau pe umărul nostru, mergea cu noi în spatele Daciei, era scoborât direct din Rai.
Țin minte că era așa de îndrăgostit de noi (și noi de el), încât, când am plecat la mare, a mers după noi. Opream mașina, mâncam brânză cu roșii și Coco venea pe capul nostru și mânca și el.
La Dunăre la bac, s-a speriat de măreția fluviului și s-a oprit. L-am găsit acasă când ne-am întors.
Dimineața, bătea cu ciocul fin în geamul unde dormeam. Ne trezeam și ne jucam cu el.
Odată, tata a văzut un uliu mare cum se aruncă din văzduh și îl înșfacă pe Coco. A aruncat cu o cioată după el și uliul a scăpat porumbelul. Însă era rănit rău. Am privegheat toată noaptea la căpătâiul lui, i-am zis rugăciuni, i-am făcut mii de cruci, l-am dat cu cremă de gălbenele. În piept avea o rană adâncă de la ghearele fiarei.
În zori, porumbelul a ridicat căpșorul, s-a mai uitat o dată la noi cu dor, ne-a atins mâinile cu capul și și-a dat duhul.
Am plâns amândoi zile-ntregi. Și acum m-au podidit lacrimile când scriu.
Și i-am făcut înmormântare frumoasă, cu tămâie, și cu flori şi “cu Sfinții odihnește Hristoase”. Împăratul David spunea: “oameni și dobitoace vei mântui, Doamne”.
Și tata i-a pus la căpătâi o Cruce de lemn, la care am aprins lumânări.
Eu cred că Coco era trimis de Duhul Sfânt, că tare fin și blând și iubitor și frumos era.
