Fiecare faptă a omului, bună sau rea, este rodul libertăţii sale şi el este singurul responsabil pentru viaţa sa. Pentru a săvârşi binele şi, în special, binele duhovnicesc, care are legătură cu dobândirea virtuţilor lui Hristos şi cu mântuirea sufletului, omul va trebui să creadă în Mântuitorul şi să urmeze Bisericii Sale celei adevărate, care astăzi nu este alta decât cea ortodoxă. Desigur, în Biserica noastră Ortodoxă nu se mântuieşte nimeni numai datorită faptelor sale sau virtuţilor pe care le dobândeşte, ci doar în conlucrare cu Harul lui Hristos. Iată ce ne spune Apostolul Pavel: Ce ai, pe care să nu-l fi primit? (I Corinteni 4, 7). Ne întreabă, aşadar, ce avem, pe care să nu-l fi primit de la Hristos? Oricâte fapte am săvârşi, oricâte virtuţi am dobândi, în realitate toate sunt daruri ale Domnului, pentru că – aşa cum ne spune acelaşi Apostol – mântuirea o vom primi în dar.
Μântuitorul ne arată că şi atunci când am împlinit toate virtuţile, pe care El însuşi ni le-a predanisit, să ne considerăm robi nevrednici, pentru că nu am făcut decât ceea ce eram datori să facem. Iată ce spune exact: Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi nevrednice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10). Sigur că nimeni nu se poate lăuda că a împlinit în chip desăvârşit virtuţile evanghelice. Şi, deci, nu poate revendica o răsplată de la Hristos, în virtutea faptului că s-a străduit să urmeze poruncilor Evangheliei Sale. Cu de la sine putere, omul nu poate să facă niciun pas pe drumul virtuţii şi al sfinţeniei, deoarece Hristos ne spune: Fără Mine, nu puteţi să faceţi nimic (Ioan 15, 5). Accentuează aici că, fără harul şi puterea Sa dumnezeiască, dătătoare de viaţă, nu reuşim nici să ne pocăim cum trebuie, nici să ne mântuim. Aşadar, mântuirea este darul lui Dumnezeu şi nu depinde exclusiv doar de faptele noastre, ci şi de mila şi iubirea lui Hristos. De asemenea, nu este necesar ca creştinul să împlinească un anumit număr de fapte bune şi mai apoi să pretindă ostentativ de la Hristos dobândirea mântuirii. Şi, iarăşi, nu poate să creadă că a făcut chiar mai multe fapte bune decât era necesar pentru mântuirea sa şi că cele prisositoare le poate împărţi cuiva, pentru a se mântui, deoarece El va răsplăti fiecăruia după faptele sale (Μatei 16, 27).
În timp ce în Biserica Ortodoxă învăţătura despre mântuirea omului este atât de clară şi transparentă, la papistaşi, după schismă, au intervenit denaturări majore. Ce cred, aşadar, catolicii în biserica lor? Ei au inventat acea învăţătură paradoxală potrivit căreia faptele sfinţilor şi ale Maicii Domnului au fost suprasuficiente pentru mântuirea lor. Cele prisositoare au fost preluate de papă şi acesta le poate folosi după cum doreşte. Spre exemplu, dacă vreun creştin nu a apucat să ducă la bun sfârşit canonul de pocăinţă care i s-a dat în urma mărturisirii păcatelor şi a murit, există, potrivit acestei învăţături papistaşe materialiste, speranţa de a se mântui. Vor cumpăra rudele sale de la papa faptele şi virtuţile pe care acela nu a apucat să le facă în viaţa sa şi, astfel, va merge şi el în paradis. Mântuirea, conform bisericii papale, este suma faptelor bune. Dacă, spre exemplu, sunt necesare 100 de fapte şi cineva a făcut doar 80, nu se poate mântui. Dacă un altul a săvârşit 130 de fapte, va păstra cele 100 care îi sunt necesare pentru mântuirea personală, iar restul de treizeci vor fi preluate de papă, pentru a fi vândute rudelor altor adormiţi. Papii au proclamat că faptele prisositoare ale sfinţilor lor sunt infinite şi, de aceea, au acces la ele toţi oamenii care au plecat nepregătiţi din această lume, pentru a se mântui prin ele! Ele sunt strânse la banca Vaticanului şi nu pot fi accesate decât prin intermediul papei, în funcţie de interesul acestuia.
Această învăţătură reprezintă o invenţie satanică, prin care se batjocoreşte sensul şi scopul Bisericii lui Hristos. Oamenii încetează efectiv să se mai lupte pentru mântuirea lor. Nu se mai îngrijorează pentru judecata viitoare, deoarece, după moarte, rudele lor vor merge la papă şi vor cumpăra faptele care le lipsesc, pentru a intra în paradis. Dogma aceasta nu are niciun fel de suport scripturistic. Minimalizează Jertfa izbăvitoare de pe Cruce a lui Hristos şi-l transformă pe papă într-un fel de bancher, care comercializează mântuirea omului, prin vinderea către cei interesaţi a unor mincinoase şi inexistente fapte bune. Această metodă de mântuire îi deserveşte doar pe cei adormiţi, care nu au reuşit să adune numărul necesar de fapte bune pentru mântuirea lor. Pentru cei vii, din Evul Mediu, au început să se tipărească indulgenţele, sau iertările, despre care vom vorbi mai pe larg în capitolul referitor la Taina Mărturisirii.
