Constantin Andronic, omul care Îl „vede” pe Dumnezeu cu degetele

Constantin Andronic are 44 de ani și este nevăză­tor. Dar nevederea lui trupească l-a făcut să se umple pe interior de lumina lui Dumnezeu, să se simtă vindecat, ca orbul din Evanghelie, și să fie fericit. Și chiar să se considere binecuvântat că în Sfântul Munte Athos, într-o grotă, i-a simțit pe Sfinții care s-au nevoit acolo și că în aceste vremuri nu vede fețele întristate, ochii lăcrimând și frunțile încruntate ale semenilor săi. Se mai simte fericit că-L poate „vedea” pe Creator pipăindu-i cuvintele din Scriptură cu degetele.

Când „L-ați simțit” pentru prima oară pe Dumnezeu?

Când eram mic. Până la vârsta de 10 ani am văzut. Într-o zi, la joacă, mi s-a spart ochiul stâng, am fost operat, dar mi-a fost afectat și celălalt ochi și astfel nu am mai văzut cu niciunul. Dar așa a vrut Dumnezeu. Totul mi s-a întâmplat în prima zi de Paști din 1986, între orele 9:00 și 10:00. Mă uitam la soare, care se întuneca din ce în ce mai tare. Când am intrat în casă, am întrebat-o pe mama de ce nu a aprins becul, mie părându-mi-se că se întunecase. Atunci mi-am dat seama că nu mai văd. Dumnezeu îmi dăduse putere însă să înțeleg că până în clipa aceea văzusem. Părinții mei erau cre­dincioși. Mai ales mama, care mă ducea la Biserică în fiecare Duminică. Și eu eram nedumerit de ce trebuia să mergem așa des acolo. Ea îmi spunea însă că trebuie să înțeleg Sfânta Scriptură și că în fiecare Duminică, deși noi nu știm carte, trebuie să mergem la Biserică pentru că, la fel ca rufele, care atunci când trece apa peste ele se curăță, așa e și omul. Când mergem la Biserică și participăm la slujbe, cuvintele Domnului îți spală sufletul. Părinții mei erau țărani simpli, văzători.

Dar Dumnezeu v-a luminat prin interior…

Așa este. Ca în predica din Duminica orbului. Dumnezeu nu i-a redat acestuia doar vederea ochilor trupești, care, fără îndoială, i-a adus nevăzătorului o negrăită bucurie, ci și lumina ochilor sufletului. La asta Se referea Dumnezeu. Cu alte cuvinte, El ne spune că suntem rătăciți. Apostolii L-au întrebat pe Iisus cine a păcătuit în acest caz, orbul sau părinții lui? Dar nu greșise nimeni, ci totul se făcuse „ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Or, a vedea este lucrarea lui Dumnezeu. Ca și în Duminica slăbănogului, care a așteptat 38 de ani să fie și el aruncat în scăldătoare pentru a se vindeca. A fost un om milos, a răbdat și s-a mântuit. Vedem din partea lui Dumnezeu milă. Pentru că El este medicul sufletului. „Te-am vindecat, dar nu mai păcătui, ca să nu fie mai rău”, dorește El să ne spună. 

Acum vă simțiți vindecat de Dumnezeu?

Da. Și, să fiu sincer, în aceste vremuri pe care le trăim, nici nu aș vrea să mai văd. Nu aș vrea să mai văd fețele întristate, ochii lăcrimând și frunțile încruntate ale semenilor mei… 

Cum Îl „vedeți” pe Dumnezeu?

Dumnezeu este vindecătorul omului. Îl văd ca pe o lumină. Ca pe o lumină de nedescris! Eu simt această lumină. O văd, în felul meu, prin rugăciune. Cerem lui Dumnezeu și ni se dă. Dar să nu-L ispitim cerându-I imperativ: Doamne, dă-mi! Eu am fost la Muntele Athos acum vreo cinci ani. Și acolo i-am cerut insistent lui Dumnezeu să mă ajute să văd și eu puțin din splendoarea Sfântului Munte. Dar de ce ceream eu ceva de care nu aveam nevoie? Nu cumva, ispitit, mă lepădam de smerenie? La întoarcere, am avut parte de un accident minor de mașină. Dar atunci mi-am dat seama că cerusem de la Dumnezeu și de la Maica Domnului ceva ce nu meritam. Oare fusesem eu vrednic de ceea ce cerusem? Evident că nu! În loc să fiu mulțumit pentru tot ceea ce făcuse Dumnezeu pentru mine, eu voiam mai mult, fără să fiu vrednic de aceasta.

Sunteți liniștit sufletește, fericit, după această lecție?

Da, da, da, de trei ori da! Sunt foarte fericit și-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru puterea pe care mi-a dat-o și că m-a ajutat să trec prin foarte multe încercări. În ultima clipă, când nu mai aveam nicio speranță, Dum­nezeu mi-a întins mâna și m-a scos din prăpastie.

Cum este să-L simți pe Dumnezeu, citindu-I cuvintele cu degetele?

Ca și cum privesc o Sfântă Icoană. Sfânta Icoană nu este un tablou. Prin ea ni se transmite puterea de a crede că, da, El Este!

Și rugăciunea ce este?

O vorbire cu Dumnezeu. Vorbind cu El, cu Îngerul păzitor și cu Maica Domnului, simțim puterea că ni se va da ceea ce cerem. Dar ce vrem noi? Să ne dea Dumnezeu în clipa respectivă, pentru că atunci vrem noi? Nu, nu e bine așa! Cerem de la Dumnezeu ceva pentru ca, în timp, El să asculte rugăciunea noastră și să ne vadă lacrimile amare. Numai astfel ne mântuim.

Ați lucrat într-un colectiv care a tipărit Scriptura în alfabetul Braille. Cum s-a ajuns la acest proiect?

Acum patru ani am vorbit cu un coleg dactilograf, Claudiu Constantin, și am hotărât să facem ceva deosebit, să rămână după noi. Adică Scriptura pentru nevăzători. Lucram pe vremea aceea la tipografia Asociației Nevăzătorilor din România. Tipăream o revistă cu apariție lunară, coordonată de profesorul Radu Sergiu Ruba, manuale și alte publicații. Așadar, am vorbit cu conducerea insti­tuției, am luat binecuvântare de la Patriarhie și am pornit la treabă. Am lucrat-o, să spun așa, individual. Nu am încurcat cu nimic sarcinile de serviciu. Am tehnoredactat Scriptura împreună cu Tudora Şerban. Eu am corectat volumele în Braille. Cum spuneam, toți cei implicaţi în acest proiect am muncit în pauzele dintre alte proiecte şi în timpul liber. O carte de asemenea anvergură nu ar fi putut fi realizată altfel, întrucât o abordare directă ar fi blocat tipografia pentru luni de zile. Lucrul a fost migălos şi de durată, dar în 2021 am terminat. Am încercat să facem Scriptura în Braille cât mai accesibilă. De aceea am decis să renunţăm la trimiterile de la sfârşitul versetelor pentru a uşura citirea. Am delimitat cărţile Scripturii în volume distincte, acolo unde a fost posibil, pentru a ajuta procurarea ei pe bucăţi. De exemplu, fiecare Evanghelie este cuprinsă într-un volum, Psalmii în trei volume etc. În total, Noul Testament are nouă volume, iar Vechiul Testament 39 de volume. Pentru tipărirea în Braille, am folosit Scriptura sinodală din 1988, iar ­corectura am făcut-o după ediția din 1997. Am întâmpinat difi­cultăți de ordin grafic, dar am găsit soluții pentru toate pro­ble­mele. Vă imaginați că ­lucrarea este colosală și nu știu dacă ar încăpea într-un dulap!

Domnule Andronic, mer­geți la Biserică?

Bineînțeles. Acum merg la Biserica „Sfântul Nicolae” de la intrarea în orașul Pantelimon. Merg de asemenea la Schitul Darvari, încă de prin anii ‘90, apoi la Mănăstirea Antim.

Cum vedeți dumneavoastră lumea asta în care trăim?

Foarte agitată. Provocările, ispitele vremurilor pe care le trăim îi fac pe unii dintre noi să devină, nu vreau să spun răutăcioși, însă nerăbdători da. Nu vor să comunice, sunt spe­riați. Din cauza pandemiei, și din alte motive, mulți s-au îndepărtat de Biserică. Și nu neapărat de lăcașul de cult, căci spune Mântuitorul: Să ne închidem în camera noastră și să ne rugăm, căci acolo unde doi sau trei se adună în numele Lui, acolo este și El. Îl ascult pe părintele Cleopa, care întrebat de un ucenic ce va fi după plecarea Sfinției Sale, îi răspunde acestuia: Ziduri, ziduri, ziduri!

Aici am ajuns noi astăzi: la ziduri!

Ce sfat aveți dumneavoastră, cel care „citiți” lumea cu altfel de ochi pentru noi, „văzătorii” acestui veac?

Niciodată nu am făcut dife­rențe între un nevăzător și un văzător. Cei care văd cu ochii trupești sunt și ei la fel ca și noi. Să nu credeți că noi, ca nevăzători, suntem mai curați ca dumneavoastră. Nu. Toți greșim. Și noi avem simțuri și gândim necurat uneori, și noi călcăm pe cărări străine, intrăm în ispite, ca toți ceilalți. Noi suntem orbi cu ochii trupești, dar cu ochii minții suntem toți la fel. Iar curăţirea acestor „ochi” se face prin rugăciune, dragoste pentru Dumnezeu, dragoste de aproapele.

V-ați întâlnit vreodată cu Dumnezeu sau cu vreun Sfânt?

În Muntele Athos am văzut foarte multe lucruri. Am intrat în grote în care s-au nevoit ani la rând, în adâncă rugăciune, mulți Sfinți nevăzuți de lume. Acolo le-am simțit prezența și puterea și m-am bucurat foarte mult!

Constantin Andronic s-a născut în 1978, în comuna nemțeană Girov, într-o familie de țărani. A terminat școala generală la Târgu Frumos, apoi școala profesională, liceul și Școala postliceală nr. 1 din București. În 1996 a hotărât să se angajeze în Capitală, pentru că tatăl său decedase la 47 de ani și trebuia să-și ia viața în propriile mâini. A lucrat cinci ani în calitate de confecționer perii la Cooperativa „Munca”. În 2006 a absolvit cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă, Secția Pastorală, la îndemnul vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul. Mai are o soră nevăzătoare și încă una de 28 de ani. A mai avut un frate, pompier, care a decedat în timpul unui incendiu. Este căsătorit cu Georgiana din anul 2018. Locuiește în orașul Pantelimon și a lucrat o perioadă ca dactilograf în tipografia Asociației Nevăzătorilor din România, unde a tipărit manuale, cărți de beletristică, geografie, istorie etc., încercând chiar să realizeze un glob pământesc pentru nevăzători. Apoi, împreună cu un coleg, a tipărit Sfânta Scriptură în alfabetul Braille.

Dumitru Manolache

Sursa: http://ziarullumina.ro.

Total
117
Shares
Previous Post

Cuvânt de folos – Ierom. Ștefan Nuțescu – 29 mai 2022 – Schitul Darvari

Next Post

Evanghelia zilei (Ioan 12, 19–36)

Related Posts