Păstrarea nealterată și autentică a învățăturii de credință constituie un element de o importanță capitală în sânul Bisericii lui Hristos. Relativizarea adevărului așa cum se întâmplă în cadrul filosofiilor sau religiilor idolatre este cu totul inacceptabilă pentru creștinism. Iar aceasta se vede pe tot parcursul istoriei sale, prin faptul că, ori de câte ori a apărut vreo abatere de la credință, conștiința eclesială a reacționat prin convocarea sinoadelor locale sau ecumenice care au avut rolul de a combate erezia și de a stabili principiile adevărului de credință, prin formulări adecvate momentului. Sinodul I Ecumenic de la Niceea, pe care Ortodoxia Universală îl comemorează în acest an, și-a asumat acest rol.
În relație directă cu acest important sinod avem contribuția esențială a Sfântului Atanasie al Alexandriei, care a formulat în mod inspirat adevărul de credință și a izbăvit pleroma creștină de căderea în erezia ariană. Dar, întrucât arianismul nu s-a stins îndată după condamnarea sa hotărâtă de la Niceea, Sfântul Atanasie a continuat să scrie explicând mai lămurit credința creștină și demascând laturile cele mai ascunse ale relei-credințe ariene.
Apariția ereziei
Așadar, să începem cu o necesară lămurire. Folosim adesea termenul erezie în sensul larg de eroare sau de învățătură străină credinței adevărate, ba uneori nu se mai disting nici măcar aceste caracteristici generale. Este însă foarte util să observăm acum, în apologia Sfântului Atanasie cel Mare, în ce anume constă o anumită erezie, care a fost punctul de pornire și cum s-a manifestat ea. Toate aceste elemente le vom extrage din cuprinsul lucrării Cuvântul întâi împotriva arienilor, care a fost scris la puțină vreme după sinod, datorită faptului că arianismul izbutise să-și facă anumiți adepți printre oamenii naivi și necunoscători ai credinței. Așadar, Părintele alexandrin începe prin a ne lămuri: „Toate ereziile s-au abătut de la adevăr și și-au născocit vreo aiureală vădită, arătând tuturor, de demult, lipsa de evlavie. Căci este vădit că cei ce le-au născocit «au ieșit dintre noi», precum a scris fericitul Ioan (1 Ioan 2, 19), fiindcă prin cugetarea lor nu au fost și nu sunt nici acum cu noi”.
Morfologia falsului
Dar poate că cineva se va întreba cum de reușește erezia să capete aderență în cadrul unor comunități creștine? După cum se știe, omul actual nu e cel primordial, ci cel de după păcatul strămoșesc, ale cărui cugetare și minte sunt nestatornice și au nevoie de o asceză corespunzătoare pentru a fi totdeauna îndreptate spre Dumnezeu. Fără exercitarea minții prin rugăciune și trezvie aceasta nu se poate curăți de patimi și drept urmare nici nu poate vedea în mod limpede adevărul. Iar dacă nici nu-și propune să se curățească, într-o stare „naturală” fiind, mintea nu poate avea acces la descoperirea lui Hristos, ci doar s-o accepte prin credință. Prin urmare, dacă renunță la acrivia credinței și rămâne cu mintea nepurificată, omul care vrea să explice adevărul credinței prin propriile puteri nu va putea decât să cadă fie în înșelare, fie în erezie, întrucât mintea căzută este oarbă duhovnicește și nu poate deosebi adevărul de aparențe. De aceea, potrivit Sfântului Atanasie, și erezia ariană „se îmbracă în chip prefăcut în cuvinte de-ale Scripturilor, ca și tatăl ei, diavolul, și se silește să intre iarăși în Raiul Bisericii, ca, dându-și înfățișarea de creștină, să înșele pe vreunii ca să cugete contrar lui Hristos, prin aparența de adevăr a unor raționamente mincinoase”.
Indicii teologice
În esența ei, erezia lui Arie, avându-și obârșia într-o minte care operează doar cu categorii omenești, adică neluminată de har, nu poate admite două lucruri: veșnicia și Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, trecându-L în rândul făpturilor și, de asemenea, faptul că Iisus Hristos (Cuvântul întrupat) nu este Dumnezeu-Om, ci doar un simplu om. Sfântul Atanasie scrie în acest sens că Arie „a căzut în rătăcirea fariseilor, căci precum aceia, urmărind fărădelegea, se prefăceau că cercetează cuvintele Legii, și, vrând să tăgăduiască pe Domnul Cel așteptat și de față, se făceau că-L numesc Dumnezeu, dar au fost dați pe față că hulindu-L prin cuvântul: «pentru ce Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu și zici: Eu și Tatăl una suntem?» (Ioan 10, 30, 33), așa și spurcatul Arie e dat pe față ca necredincios, odată ce-L tăgăduiește pe Fiul și Îl socotește printre făpturi”. Astfel, se pare că în fond, în cazul arianismului, avem de-a face cu o reiterare a blasfemiilor fariseilor amintite în Evanghelii, a necredinței acelora, de data aceasta folosindu-se de un limbaj filosofico-teologic, pentru contestarea evenimentului Întrupării.
Nihilismul teologiei ariene
Încercând să dea o versiune aparent rațională credinței în Dumnezeu, Arie ajunge să formuleze teze fără temei în Scripturi sau în Tradiție, precum: „Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut și El din nimic. Și a fost cândva când nu era. Și n-a fost înainte de a se face, ci a avut și El un început al creării. Căci a fost, zice, singur Dumnezeu; iar Cuvântul și Înțelepciunea încă nu erau. Apoi voind să ne creeze pe noi, a făcut pe unul oarecare și L-a numit pe El Cuvântul și Înțelepciunea și Fiul, ca să ne facă pe noi prin El”. În fapt, Arie ajunge, după cum se observă, să conteste nu doar adevărul Revelației, ci și al evidenței rațiunii. Însă, recurgând la analiza Sfântului Atanasie putem înțelege și ce se ascunde în spatele acestor sofisme: „Iar cei ce s-au întors de la Cel ce este Cuvântul lui Dumnezeu, Care este, închipuindu-și pe cel ce nu este, au căzut în nimic”. Așadar, în afara Cuvântului nu este și nu poate exista ceva, cu atât mai puțin o înțelepciune creatoare, și nici închipuirea omenească nu poate emite născociri cu pretenția de a fi realități ontologice. Rezolvarea paradoxului coeternității Tatălui și Fiului prin silogisme omenești nu va face decât ca, în cele din urmă, să se proclame nimicul, nonexistența.
Consecințe psihologice
Nu în ultimul rând, este foarte important de reținut că în viziunea Sfântului Atanasie astfel de învățături eretice precum cele de mai sus nu constituie doar simple abstracțiuni intelectuale, ci ele își pun pecetea inclusiv pe sănătatea sufletească a celor care le proferează și au drept urmare, așa cum am spune astăzi, tulburări de personalitate. Arie a scris lucrarea Thalia, în care și-a expus învățătura, în versuri, aidoma comicului cretan Sotade. Analizând-o, Sfântul Atanasie scrie despre Arie: „Căci în bârfelile lui împotriva Mântuitorului a încurajat bătaia de joc și râsul, încât cei ce au căzut în această erezie și-au stricat mintea și au înnebunit, schimbând numele Domnului slavei în asemănarea chipului omului stricăcios și numele de creștini în cel de arieni, pe care îl au ca semn al necredinței lor”. Aceasta ca să vedem și de la ce fel de persoane provin ereziile!
Nicușor Deciu
Sursa: http://ziarullumina.ro.
