Crăciunul pe glob, ieri şi azi

La 25 decembrie, creștinii sărbătoresc Nașterea Domnului Iisus Hristos. În timp, Crăciunul a devenit și o sărbătoare laică, fiind celebrat și de către necreștini. Familiile se adună în ajun în jurul unui brad împodobit, așteptând darurile de la Moș Crăciun, cel care personifică bunătatea, altruismul, generozitatea, mai ales pentru copii, iar a doua zi pun masă mare cu multe bunătăți pregătite din timp. Dar, chiar și în ciuda faptului că a căpătat dimensiuni comerciale și de divertisment pe alocuri exagerate, și-a păstrat nealterată semnificația profundă a Întrupării și Nașterii Fiului lui Dumnezeu. Sub valul de reclame, promoții și ritualuri vecine cu divertismentul, nimeni nu uită totuși ce sărbătorim la 25 decembrie.

Există numeroase ipoteze și teorii privind originea termenului de Crăciun, obiceiul de a împodobi bradul, identitatea lui Moș Crăciun și toate celelalte lucruri care se întâmplă legat de acest moment unic al anului, de la prepararea bucatelor trad­i­ționale până la – în anii noștri – împodobitul ­luminos al loca­lităților.

Niciunul dintre acestea nu aruncă în derizoriu semnificațiile teologice ale zilei de 25 decembrie, dar nici nu pot fi mai importante decât Nașterea lui Iisus Hristos. Câtă vreme lucrurile se petrec în limitele decenței, faptul că în casele oamenilor, în grădinițe și școli vine Moș Crăciun și împarte daruri nu poate fi decât ceva frumos și în spiritul creștin al iubirii semenilor și în special a copiilor. Copiii înțeleg convențiile mult mai bine decât suntem noi tentați să credem și nu sunt derutați de faptul că în zilele sfârșitului de an văd nu unul, ci mai mulți Moși Crăciuni…

Între credință, tradiție și imagine

Crăciunul a început să fie serbat de către creștini în Răsărit la 6 ianuarie, iar în Occident la 25 decembrie la patru secole de la începerea misiunii de evanghelizare a Apostolilor. Mai apoi, și Răsăritul creștin a adoptat ca dată a praznicului 25 decembrie. După aproape două milenii, nu mai are nicio importanță că data Nașterii nu este menționată în Noul Testament, ziua fiind demult obiectul unui consens universal. Mai mult decât atât, calendarul întregii umanități – inclusiv pentru necreștini – este centrat pe evenimentul Întrupării divine: toată lumea este azi în anul 2020 de la Nașterea lui Hristos.

Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun își trage originile, se pare, de la popoarele germanice. Tradiția s-a răspândit în restul Europei și apoi în toată lumea după Primul Război Mondial. ­Între podoabele bradului, bomboanele de pom, globurile și ghirlandele au devenit clasice. În vârful pomului se pune un Înger sau o stea, pentru a aminti Îngerii, respectiv steaua care i-a călăuzit pe cei trei magi. De regulă, pomul de Crăciun se împodobește în ajun, pe 24 decembrie, dar deseori copiii îi presează pe adulți s-o facă mai devreme. Tot tradițional, bradul ar trebui despodobit și scos din casă de Bobotează, dar în ­general se păstrează până mai târziu!

De notat că, în tradiția rurală românească, se împodobeşte un brad şi la nunți și la moartea tinerilor, obicei care există încă din vremea dacilor. Bradul împodobit se numește „Pomul vieții” și se regăsește ca motiv grafic în arta populară.

Cât despre Moș Crăciun, inițial acesta a fost o reprezentare a lui Moș Nicolae, mai exact a Sfântului Ierarh Nicolae din ­Myra. Nu se știe precis când a căpătat o identitate de sine stătătoare, fiind vorba – inclusiv în ceea ce privește înfățișarea – de un proces îndelungat. Francezii îi spun Père Noël, în spațiul limbii engleze este Santa Claus (anglicizarea lui Sinterklaas, care înseamnă Sfântul Nicolae în limba olandeză), germanii spun Weihnachtsmann, italienii ­Babbo Natale, spaniolii Papá ­Noel, rușii Babușka, finlandezii (care își revendică reședința Moșului) îi zic Joulupukki și așa mai departe.

Un rol important în crearea ima­ginii consacrate a lui Moș ­Crăciun l-a avut pastorul american Clement Clarke Moore, autor al unui poem care îl prezenta pe Sfântul Nicolae drept un personaj simpatic, dolofan și zâmbitor, care ­împarte cadourile din sania sa trasă de reni. În 1860, cotidianul „Harper’s Illustrated Weekly” a publicat un desen al lui Moș ­Crăciun, îmbrăcat într-un costum roșu ornat cu nasturi negri și cu o curea din piele. Timp de aproape 30 de ani, Thomas Nast, desenator și caricaturist al ziarului, a ilustrat prin sute de desene toate aspectele legendei, conferind mitului principalele sale caracteristici vizuale. În 1931, Moș Crăciun a primit o nouă imagine printr-o campanie publicitară desfășurată de Coca-Cola.

Cel mai publicat articol din istoria presei este răspunsul pe care Francis Church (!), redactorul-șef al ziarului „New York Sun”, i l-a dat la 21 septembrie 1897 Virginiei O’Hanlon, o fetiță de 8 ani care-i scrisese ca să-l întrebe dacă există Moș Crăciun. Virginia apelase în primul rând la tatăl ei. Acesta, probabil un hâtru, îi sugerase să se adreseze presei! „Dacă scrie în «The Sun», atunci e adevărat!”, i-a spus. ­Virginia a luat-o în serios. Conducătorul redacției ziarului a răspuns imediat solicitării unui copil, iar schimbul lor de mesaje avea să fie republicat, an de an, în zilele Crăciunului, pe prima pagină, vreme de peste jumătate de secol, până în 1950, când publicația și-a încetat apariția. Nu însă și dialogul ­Virginia-Francis, care fusese deja reprodus și avea s-o facă în continuare, în numeroase cărți, filme și articole. „Da, Virginia, Moș Crăciun există”, scria omul cu nume de biserică – dovadă că nimic nu e întâmplător pe lume… „El există la fel de sigur cum există dragostea și fidelitatea. Vai, ce întunecată ar fi lumea fără Moș Crăciun! Să nu existe Moș Crăciun!? Slavă Domnului, el trăiește și va trăi în veci”.

Iată, vin colindători!

În România, sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. O altă veche tradiție este „mersul cu Icoana” al preoților, care binecuvântează casele și creștinii.

Mai de demult, colindătorii erau răsplătiți cu fructe, covrigi și dulciuri. Chiar dacă în zilele noastre darurile sunt înlocuite de multe ori cu câțiva lei, important e că tradiția s-a păstrat și copiii colindă inclusiv prin cartierele de blocuri ale orașelor.

Colindele sunt atât de adânc înrădăcinate în tradiția românească, încât cercetătorii le-au împărțit în mai multe categorii: protocolare, profesionale, de vânători, de agricultori, familiale, moralizatoare, balade, de război, de gazdă, de june, cosmogonice.

În „Istoria credințelor și ideilor religioase”, Mircea Eliade scrie: „Ritualul se desfășoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului, până dimineața zilei următoare. Grupul de șase până la 30 de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaște obiceiurile tradi­ționale și vreme de 40 sau 18 zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucția necesară. Îmbrăcați în straie noi și împodobiți cu flori și zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete și bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele și să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră și după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă și își continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere și rostesc urările tra­diționale. Colindătorii aduc sănătate și bogăție, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere și pere mici. ­Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, băutură. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toți tinerii”.

Timp de 40 de zile, creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în ziua de Crăciun după Sfânta Liturghie. Cârnații, toba, răciturile (piftia), sarmalele, caltaboșii, murăturile, cozonacii și dulciurile de tot felul n-au voie să lipsească de la masa de ­Crăciun.

De la Moș Gerilă la „Holiday Tree”

Regimul comunist instaurat în România anului 1946 prin falsificarea grosolană a rezultatului alegerilor detesta credința și Biserica, respingând însăși exis­tența lui Dumnezeu. De aceea, a ostracizat tot ceea ce ținea de religie, inclusiv sărbătorile și tradițiile. Cea a Crăciunului, însă, era prea puternică pentru ca regimul s-o desființeze cu totul, mai ales având în vedere bucuria copiilor de a primi cadouri, căci comunismul voia să pară generos și grijuliu față de cei mici. Drept urmare, în loc de excomunicare, a procedat la o mistificare: Moș Crăciun a fost înlocuit cu un laic și secularizat Moș Gerilă! În rest, s-a păstrat aproape totul, începând cu împodobirea bradului și terminând cu costu­mația personajului aducător de daruri – înfățișare care, vai!, era de origine capitalistă…

Am jucat rolul de Moș Gerilă în cadrul Ministerului Industriei Metalurgice. Nu aveam voie să facem nici cea mai vagă aluzie la semnificația reală a zilei de 25 decembrie, iar într-un an, ca să se risipească (de fapt să se amplifice!) eventualele confuzii s-a adoptat o soluție halucinantă: copiii au primit daruri de la Moș Gerilă, dar înainte de asta li s-a spus că acestea sunt asigurate de către părinții lor, de sindicat și de partid!

Într-un alt an a circulat zvonul că nu vom mai avea brad, căruia probabil i se descoperiseră valențe mistice. Atunci i-am spus secretarului PCR: „Bine, dar unde s-a născut Iisus Hristos nu creșteau brazi!”. Omul m-a privit lung câteva secunde, apoi a decis că rămâne cu brad…

Nimeni, probabil, n-a anticipat că, în doar două decenii de la căderea comunismului, Nașterea Domnului și Crăciunul vor ajunge să fie puse din nou la index, în numele așa-zisei ­„corectitudini politice”, al progresismului, al menajării sensibi­lităților minori­tăților (cele ale majorităților neavând probabil nicio importanță) și al marxismului cultural.

În anii 2000, în Cehia, Austria și Marea Britanie au luat ­amploare campaniile anti-Moș Crăciun, care chiar a fost interzis în 2008 în Bosnia, pe motiv că nu aparține tradiției acestei țări. În unele țări s-a interzis amplasarea în spații publice, precum piețele, a scenei Nativității, iar în Statele Unite s-a cerut și se cere insistent înlocuirea denumirii „Christmas Tree” cu „Holiday Tree”…

O călătorie ritualică pe meridiane

Crăciunul este sărbătorit diferit în țările lumii. Înainte de a trece câteva în revistă, să mai precizăm că peste tot există câteva „straturi”: reuniunea familială, sărbătoarea comunitară (colindele), cea public-edilitară (târgurile, spectacolele dedicate, împodobirea localităților) și, peste toate, Vestea Minunată, sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului.

În Italia, Crăciunul se numește Natale. În multe biserici sunt expuse iesle cu Pruncul ­Iisus și magii în mărime naturală. Există de asemenea obiceiul ca Befana, o bătrână, să aducă daruri în seara de 5 ianuarie, ajunul sărbătorii Epifaniei. În Islanda vin nu mai puțin de 13 Moși Crăciuni („Yule Lads”), în cele 13 zile premergătoare Crăciunului. Dacă au fost cuminți, copiii primesc dulciuri, mandarine, lozuri în plic (!), dacă nu – un cartof.

În Germania, există obiceiul de a arde un butuc („Christklots”) toată noaptea de Crăciun. Se consideră că acesta apără casa de hoți și de necazuri. În seara de ajun, familia se adună pentru ­cină și apoi se merge împreună la biserică la Mesa din noaptea de Crăciun. Și în Anglia arde toată noaptea un butuc, numit „Yule log”. Copiii nu primesc cadoul în ajun, ci pe 25. Elevii pun în scenă, în școli sau biserici, piese despre Nașterea Mântuitorului („Viflaimul” de la noi). Tot aici se agață ciorapi de șemineu în așteptarea cadourilor, iar în casă se atârnă vâsc.

În Spania, darurile de Crăciun sunt oferite de magi, care se deplasează în cortegii de curteni, cavaleri și lăutari, dar abia pe 6 ianuarie, ziua în care cei trei Reyes Magos (Înțelepți/Magi) i-au adus daruri pruncului divin.

În Finlanda, în ajun, familiile pleacă la biserică pentru slujbe în care se aprind lumânări la mormintele celor dragi. Tot la 24, din balconul Primăriei, se proclamă „pacea de Crăciun”, ceea ce înseamnă concret că, până la Bobotează, celor care comit infracțiuni li se aplică pedepse mai severe. Se servesc mâncăruri tradiționale: curcanul, cartofii, morcovii, pateul de ficat, peștele.

În Cuba, ajunul se numește „Nochebuena” (Noaptea cea ­bună), iar masa de Crăciun înseamnă în primul rând friptură de porc, fasole neagră cu orez și piure de plante tradiționale. ­Într-o groapă plină de cărbuni acoperiți cu frunze de bananier se frige un porc întreg. Familiile petrec toată noaptea cântând și ascultând muzică.

În Costa Rica, Columbia și Mexic darurile sunt aduse de­ „Nino Jesus” (Copilul Iisus).

În Chile, se confecționează ori se cumpără mici figurine din lut („pesebre”) reprezentând personaje din scena Nativității, care se așază sub brad. Moș Crăciun se numește „Viejito Pascuero” și își alege câte o figurină de sub fiecare brad.

Cu o lună înaintea Crăciunului, în Liban se plantează boabe de grâu în ghivece, amplasate în ajun sub brad.

În Japonia se celebrează ­Crăciunul cu lanterne, păpuși și aranjamente florale.

În India se împodobesc bananieri sau pomi de mango, bisericile sunt pline de flori roșii (Crăciunițe), iar cei bogați oferă ajutor celor nevoiași. De notat că aici sunt doar 2,3% creștini, dar – la o populație de 1,33 ­miliarde, asta înseamnă 30.590.000 de oameni!

În Filipine, Crăciunul începe cu nouă zile înainte, la 16 decembrie, cu câte o „Misa de Gallo” (Liturghia de la miezul nopții) în fiecare zi.

Începutul timpului nostru

În multiplele ei variante și în toate dimensiunile sale, sărbătoarea Crăciunului este un moment unic al anului, așa după cum punctul său de pornire a fost unic în istoria umanității, momentul în care „Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat din Duhul Sfânt și de la Fecioara Maria, și S-a făcut om”. Din acea clipă se măsoară anii. Din acea clipă se măsoară devenirea noastră. Din acea clipă se măsoară totul.

Tudor Călin Zarojanu 

Sursa: http://ziarullumina.ro