Crearea omului

Un loc deosebit între făpturile lui Dumnezeu îl are fără îndoială omul. A fost numit cunună și împărat al zidirii. Și Sfânta Scriptură face referire deosebită la el și descrie în amănunțime modul zidirii sale și al începutului vieții sale pe pământ. Cu acest subiect ne vom ocupa astăzi, pentru că în omilia trecută am vorbit în general despre facerea lumii.

Să ne amintim mai întâi cum descrie Sfânta Scriptură zidirea omului. După ce a făcut zidit lumea și după ce în ziua a șasea a făcut animalele de pe uscat, Dumnezeu S-a gândit și a spus: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”[1]. După acest gând și această hotărâre a Sa, Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său. A făcut mai întâi trupul lui din pământ și apoi cu o suflare în fața lui i-a dat sufletul. Și astfel omul a dobândit viață.

În continuare Dumnezeu S-a îngrijit de locuința omului, ca viața lui să fie plăcută. Pentru aceasta a pregătit Raiul, o grădină frumoasă, care era udată de patru râuri și avea tot felul de plante și pomi, frumoși la vedere și plini de roade. Însă doi dintre pomi erau deosebiți de ceilalți prin însușirile lor: pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului, care se aflau în mijlocul Raiului. În acest loc minunat l-a pus Dumnezeu pe primul om să locuiască și i-a poruncit să-l păzească și să-l cultive. I-a dat voie să mănânce din roadele tuturor pomilor Raiului în afară de pomul cunoștinței și i-a spus că dacă va mânca din el, va înceta să mai fie nemuritor și într-o zi va muri.

Apoi Dumnezeu a dus înaintea lui Adam toate animalele, ca să pună nume fiecăruia, ceea ce s-a și întâmplat. Însă, în vreme ce fiecare animal avea perechea sa, Adam nu avea pe nimeni care să-i țină tovărășie și să-l ajute. Așadar Dumnezeu S-a gândit și a spus: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”[2]. Apoi a adus somn greu asupra lui Adam, a luat una din coastele lui și din ea a făcut-o pe prima femeie și a adus-o la Adam. Când a văzut-o Adam, a spus: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său (în limba ebraică cuvântul „femeie” provine din aceeași rădăcină cu cuvântul „bărbat”). De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”[3].

Apoi Dumnezeu a binecuvântat prima pereche a omenirii spunând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniți peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”[4].

Adam și femeia sa trăiau în Rai goi, fără să simtă rușine pentru aceasta. (Facerea 1, 26-28 și 2, 4-25).

În acest fel simplu și expresiv înfățișează Sfânta Scriptură crearea omului și începutul vieții sale pe pământ. Așa cum istorisește facerea lumii, tot astfel și aici scopul sfântului scriitor nu este să ne dea informații științifice despre cum a fost făcut omul, ci să ne arate ce este omul, cine l-a făcut și care este legătura sa cu Dumnezeu, cu semenii săi, dar și cu mediul înconjurător. Pentru aceasta folosește și aici expresii antropomorfe și povestiri simbolice, ca să ne transmită aceste adevăruri. Așadar aceste adevăruri, care se ascund în spatele povestirii, încercăm să le descoperim.

Descriind celelalte lucrări ale creației ale lui Dumnezeu, Scriptura spune simplu: „A zis Dumnezeu… și s-a făcut așa”. În privința omului însă, Îl înfățișează pe Dumnezeu gândindu-se, hotărând și în cele din urmă lucrând El însuși, ca să-l facă pe om. Toate acestea nu trebuie să le luăm după literă. Nu avea nevoie Dumnezeu să se gândească ca un om și să lucreze, ca să-l creeze pe om, așa cum lucrează omul, ca să facă ceva; nici nu I-a fost mai grea lucrarea creării omului decât a celorlalte zidiri. Precum pentru toate celelalte, tot astfel și pentru om era de ajuns voia lui Dumnezeu. Și în mod sigur așa s-a întâmplat: a vrut Dumnezeu și a fost făcut omul. Însă Scriptura, înfățișându-L pe Dumnezeu gândindu-Se și lucrând pentru crearea omului, vrea să ne arate interesul deosebit al lui Dumnezeu pentru om. Așa cum artistul prin dragostea și prin pasiunea sa dă formă și contur materiei amorfe, tot astfel și Dumnezeu, cu toată dragostea Sa și cu grijă deosebită l-a creat pe om. Și aceasta a arătat-o și înaintea creării, prin faptul că le-a creat mai întâi pe toate celelalte, de care urma să aibă nevoie omul (pământul, plantele, animalele, soarele, apele etc.) și a continuat să o arate fără încetare prin purtarea Sa de grijă pentru păstrarea și propășirea omului și mai ales pentru mântuirea sa veșnică, pentru care l-a și zidit.

„Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”[5]. Prin această imagine a zidirii omului, Scriptura ne arată firea îndoită a omului, materială și duhovnicească. Pământul, din care ne spune că a fost făcut trupul lui, arată legătura sa strânsă cu lumea materială. Din elemente materiale este zidit trupul său și de hrană materială are nevoie pentru întreținerea vieții sale. De asemenea, trupul său este cel care îl aduce în legătură și părtășie cu lumea materială și este unealta cu care face toate lucrările sale și săvârșește binele sau răul. Pentru aceasta, numele primului om este Adam, care în limba ebraică înseamnă „de pământ”. Însă omul nu este numai de pământ, ci are și suflet, care este duh, ca și Dumnezeu, Care i l-a dat. Sufletul este cel care dă viață trupului și putința de a gândi și a lucra și de a veni în legătură și părtășie cu Dumnezeu. Și tocmai aceasta îl deosebește pe om de animale. Sfânta Scriptură vorbește uneori și de sufletul animalelor, însă se referă numai la puterile vitale, care le dau putința să se miște. Când animalul moare, nu rămâne nimic din el, în vreme ce atunci când moare trupul omului, rămâne sufletul său nemuritor.

În Sfânta Scriptură Dumnezeu este înfățișat spunând că îl face pe om după „după chipul și după asemănarea Sa”. Aceasta arată că omul este mai presus decât celelalte făpturi, pentru că numai el are însușiri care îl fac să se asemene lui Dumnezeu. Desigur, aceste însușiri nu se referă la trupul omului, pentru că Dumnezeu nu are trup, ci la suflet. Acesta este chipul lui Dumnezeu, pentru că, după cum am spus, este duh, așa cum și Dumnezeu este duh. El are harisme duhovnicești mai înalte, pe care le are mai întâi și în formă desăvârșită Dumnezeu: rațiunea, conștiința, voia liberă, creativitatea, care îl fac să se deosebească de animale.

Dar deși Dumnezeu a hotărât să-l facă pe om „după chip Său și după asemănarea Sa”[6], citim îndată mai jos că l-a făcut numai „după chipul Său”[7]. Desigur că Dumnezeu nu a uitat hotărârea Sa de la început, nici nu S-a răzgândit. „După asemănare” se referă la destinația finală a omului, care este asemănarea sa cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Dumnezeu i l-a dat pe „după chip”, adică harismele duhovnicești înalte, la care ne-am referit puțin mai înainte și putința de a le cultiva și a ajunge la desăvârșirea duhovnicească, pentru a ajunge prin propria sa voie și străduință la „după asemănare”.

Este nevoie de multă luare-aminte la modul în care este descrisă crearea femeii. Dumnezeu ia o parte din trupul lui Adam, ca să o facă pe femeie. Aceasta arată legătura strânsă și asemănarea dintre femeie și bărbat. Nu ia însă o parte din cap, nici din picioare, ci de la mijlocul trupului. Aceasta arată că femeia nu este nici mai presus, nici mai prejos decât bărbatul, ci egală cu el. Unul este făcut pentru celălalt. Au aceleași drepturi și aceleași îndatoriri unul față de altul și amândoi față de Dumnezeu. Acest lucru este foarte important, deoarece constituie principiul de temelie și regula care trebuie să îndrepte legăturile dintre ei și mai ales pe cele de familie. Nici bărbatul nu poate să fie precum un stăpân aspru despotic, înaintea căruia femeia să tremure ca o roabă, nici femeia nu trebuie să uite locul și limitele pe care i le-a rânduit Dumnezeu și să încerce să devină ea capul bărbatului, ci cu dragoste reciprocă și înțelegere să se intereseze unul de altul și să lucreze împreună la rezolvarea problemelor comune. Acest principiu de aur a fost distrus de păcat, care a avut ca și consecință faptul că femeia a devenit roaba bărbatului și era considerată în vremea stâpânirii romane  (adică în vremea Domnului) un lucru fără personalitate. Egalitatea dintre cele două sexe a fost restabilită de creștinism, propovăduind prin gura Apostolului Pavel că „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască”[8] și că „nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu”[9]. Așadar cei care susțin astăzi că luptă pentru egalitatea celor două sexe, nu trebuie decât să se întoarcă la cele pe care le-a rânduit Dumnezeu de la început și le-a restabilit Domnul prin legea Sa desăvârșită. Numai atunci va stăpâni o egalitate adevărată.

Prin cuvintele de Dumnezeu insuflate și proorocești pe care le-a spus Adam când a văzut-o pe femeie și prin binecuvântarea lui Dumnezeu dată celor întâi-zidiți, s-a instituit căsătoria și familia. Aceste cuvinte avea să le amintească Domnul mai târziu, ca să arate legătura de nedespărțit a căsătoriei, adăugând categoric: „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”[10]. Să nu îndrăznească omul să desfacă legătura pe care a întărit-o și a binecuvântat-o Dumnezeu. Și totuși omul a îndrăznit și îndrăznește să desfacă și să distrugă în multe feluri sfânta instituție a căsătoriei prin poligamia care stăpânea în vremurile de demult, prin încălcarea credincioșiei conjugale și prin facilul divorț. Și deși poligamia nu există astăzi în țările creștine și aproape a dispărut și în cele necreștine, necredincioșia conjugală este din nefericire foarte răspândită și divorțurile se înmulțesc într-un ritm îngrijorător. Astfel instituția sfântă a căsătoriei este lovită și slăbește. Iar când familia nu se află într-o stare bună, nu putem nădăjdui ca societatea să fie sănătoasă și stabilă, pentru că celula societății este familia. Dacă societatea este alcătuită în cea mai mare parte din familii sănătoase, va fi și ea sănătoasă; altfel va fi bolnavă, întocmai așa cum organismul omenesc este sănătos sau bolnav, dacă celulele din care este alcătuit sunt sănătoase sau bolnave. Așadar, dacă astăzi societatea noastră nu este sănătoasă, ci prezintă simptome de stricăciune și descompunere, aceasta se datorează în foarte mare parte destrămării familiei. Și dacă vrem ca societatea să devină sănătoasă și să se îndrepte, trebuie să sprijinim și să restaurăm familia, așezându-o pe temeliile tari și neclintite, pe care de la început a așezat-o Dumnezeu.

Dumnezeu, binecuvântându-i pe primii oameni și prin ei tot neamul omenesc, le-a dat dreptul să stăpânească pământul și toate ființele care trăiesc pe el. Această stăpânire se vede și în descrierea Scripturii, în care Adam dă nume animalelor și păsărilor. Istoria omenirii adeverește această stăpânire. Încet-încet omul a supus și continuă să supună din ce în ce mai mult puterile pe care Dumnezeu le-a pus în natură. A supus toate animalele, cu toate că unele dintre ele au putere trupească mult mai mare decât el. Astfel se adeverește faptul că omul, ca chip al lui Dumnezeu, este singura făptură care are toate harismele și însușirile ca să stăpânească asupra lumii și să fie împreună-lucrător cu Dumnezeu. Această poziție dominantă a omului este descrisă foarte frumos de Sfântul Ioan Gură de aur, care spune:

„Pe acest neînsemnat om, care are o înălțime de numai trei coți și este mai prejos decât animalele în privința puterii trupești, Dumnezeu l-a făcut mult mai presus decât toate, dăruindu-i suflet rațional, lucru care constituie o dovadă a cinstei deosebite către el. Fiindcă cu rațiunea sa omul a zidit cetăți, a străbătut mări, a împodobit pământul, a născocit nenumărate meserii, a biruit cele mai sălbatice animale și, cel mai însemnat lucru, L-a cunoscut pe Dumnezeu, Care l-a zidit, și, apucându-l de mână l-a povățuit către virtute și a aflat ce este bine și ce nu. Dintre toate făpturile, numai el se roagă lui Dumnezeu; numai el a primit descoperiri dumnezeiești… Pentru el există pământul, pentru el cerul, pentru el soarele și stelele, pentru el ciclurile lunii și schimbările anotimpurilor; pentru el rodesc pomii, pentru el atâtea plante și animale. Pentru el ziua și noaptea, pentru el au fost trimiși Apostolii și Proorocii, pentru el au venit de multe ori Îngeri trimiși din Cer. Pentru el Fiul Unul născut al lui Dumnezeu S-a făcut om, S-a răstignit și a fost îngropat”.

Așadar stăpânia omului asupra naturii, însușirile cu care l-a înzestrat Dumnezeu și cele pe care le-a făcut și le face pentru el, sunt dovezi foarte limpezi ale dragostei și interesului lui Dumnezeu pentru el. Pentru toate acestea datorăm recunoștință adâncă și mulțumire neîncetată față de Ziditorul nostru.

[1] Facerea 1, 26.

[2] Facerea 2, 18.

[3] Facerea 2, 23.

[4] Facerea 2, 28.

[5] Facerea 2, 7.

[6] Facerea 1, 26.

[7] Facerea 1, 27.

[8] Galateni 3, 28.

[9] 1Corinteni 11, 11-12.

[10] Matei 19, 6.

Total
24
Shares
Previous Post

Măreția Muntelui Athos

Next Post

Putem explica suferința, boala și moartea?

Related Posts