În toiul verii nimic nu era mai fascinant în satul copilăriei mele decât mersul cu căldarea la fântâna din vale, de unde se scotea apă folosindu-se cea mai modernă tehnologie a acelor timpuri: fântâna cu ciutură și cumpănă. Doar ce mă aplecam puțin peste marginea de piatră a fântânii că fața-mi roșie de la alergatul în josul coastei bolovănoase a uliței era răsplătită imediat de o boare răcoroasă, izvorând din oglinda apei cristaline. Era fascinant și aproape ireal să vezi brațul acela uriaș, un copac întreg, pus în balanță perfectă, lăsându-se supus de un braț slăbănog de copil. Fiecare călătorie la fântână era o epopee, cel puțin pentru mintea mea de atunci. Parcă fântâna era vie și, în bunătatea ei, se îndupleca să se aplece în adânc la rugămintea oricărui trecător ca să scoată de acolo apă rece și potolitoare de sete.
După un timp, bunicul a chemat meșteri fântânari și aceștia au săpat adânc, 30 de metri și mai bine, un puț, chiar în curtea noastră. Nu la multă vreme, a sosit și pompa electrică, rusească, de ultimă oră, iar apa curgea de acum pe un furtun de cauciuc, autohton, direct în căldare. Un sistem mult mai eficient, care ne scutea de călătoria până la fântâna din vale. Sigur, era nevoie, bunicul nu mai putea căra apa, iar eu, deși mai mare, nu mai veneam decât în vacanțe. A dispărut însă și misterul cumpenei pline de supuşenie și al ghizdului larg și primitor care îți răcorea chipul, iar odiseea aducerii apei din vale a fost înlocuită cu o simplă apăsare de buton. Aveam de acum apă la dispoziție, ca să nu mai însetăm niciodată.
Tot într-o vară, în miezul zilei, la ceasul al șaselea, vine și Iisus Hristos, însetat în trupul Său omenesc, la o fântână din părțile Samariei și cere apă unei femei oarecare, cel puțin pentru moment. O conversație contradictorie se înfiripă între cei doi.
Nu ar fi fost prima oară când Iisus făcea lucruri aparent împotriva tradiției iudaice. De ce oare insistă Iisus să facă lucruri controversate și afirmații paradoxale? După Sfântul Ioan Gură de Aur, „motivul pentru care a cerut era acela de a arăta indiferența Lui față de asemenea obiceiuri, pentru că, având să-i învețe pe alții să le desființeze, trebuia să le încalce El Însuși”. Iată, Hristos, Care nu face nimic la întâmplare, vrea să provoace o reacție care va pune în mișcare ceva în interlocutoarea Sa. Orice întâlnire cu Hristos are consecințe pentru că nu este o întâlnire oarecare, ci este o oglindire a omului în Originalul său.
Nu e de mirare nici răspunsul femeii de a primi apa care o va face să nu mai înseteze. Hristos însă, știind de bună seamă toate acestea, ridică ștacheta și mai sus. El vorbește de izvorul Duhului Sfânt, încercând să-i ridice mintea la cele cerești, dar ea continuă să rămână în cele de jos, bucurându-se că nu mai trebuie să care apă.
Cât de mult ar trebui să ne recunoaștem în acest dialog! De câte ori nu încearcă mesajul Evangheliei lui Hristos să ne deschidă porțile Împărăției, iar noi ne mulțumim să culegem cel mult înțelesuri moraliste limitate, concluzii facile care ne fac să ne simțim mai bine pentru o vreme, dar cu prețul veșniciei.
Cuvântul Lui Dumnezeu S-a Întrupat ca să ne întâlnească la fântâna din vale. Ne așteaptă acolo în arșița zilei ca să aplece El Însuși cumpăna și să umple ciutura cu apa vie a Duhului Sfânt pe care Îl dăruiește Bisericii. Efortul nostru de a merge până la El, chiar cu găleata goală de virtuți a sufletului, e necesar și răsplătit. Altfel, degeaba avem apă la robinetul de la bloc, degeaba avem acces la fântâna informațiilor din internet dacă apa pe care o bem nu ne potolește setea și informația la kilogram pe care o primim nu ne lămurește.
Ușurința accesului are tendința să diminueze importanța conținutului, iar tehnologia în sine, creația omului, parcă tot mai mult îl propulsează pe acesta pe un nivel rivalizând cu cel al Creatorului. Omul are ambiția de a deveni creator, dar orice creație umană nu face altceva decât să recicleze cele gata create și dăruite deja spre folosire. Apa pe care o pompează cu atâta eficiență omul nu e proaspătă, ci stătută.
Dorința omului de a înnoi creația doar „ca să nu mai care apă”, să facă totul fără efort, e o direcție falsă, o capcană. Confortul material nu aduce înnoirea, căci adevărata primenire vine numai prin Hristos. Cu El a murit firea noastră căzută și tot prin El a și înviat. Samarinenii se închinau pe muntele lor, iudeii în Ierusalim, fiecare legat de un loc, dar Iisus îi spune femeii: „Cei ce se închină trebuie să se închine în duh şi în adevăr”. Dumnezeu nu poate fi limitat în timp și spațiu. Mântuirea nu este într-un loc anume, nici nu se obține prin cele materiale, ci prin cele duhovnicești. Femeia samarineancă, stimulată de dialogul cu Iisus, face alegerea cea bună, recunoscându-L ca Hristos, Mesia, în mărturisirea păcatelor ei.
Omul modern are de făcut o alegere care este din ce în ce mai dificilă: să aleagă între direcția Bisericii, care se îndreaptă spre Cer, și direcția lumii, care se concentrează tot mai mult spre pământ. Puterea de forfecare a acestor două forțe diametral opuse are consecințe grave asupra stării multor suflete aflate în această dilemă, însă alegerea e mult mai simplă. Pământul poate fi unit cu Cerul, dar nu prin noul turn Babel al științei greşit direcționate și al ideologiilor, ci prin unirea cu Cel care a plecat Cerul prin Întruparea Sa. Dumnezeu doreşte închinători care nu se sperie să aleagă parcursul mai dificil al drumului bolovănos până la fântâna cea vie – Biserica.
În satul copilăriei mele, fântâna cea veche din vale acum nu mai este și multe case au astăzi apă curentă. Am aflat de curând că și drumul a fost asfaltat. Avem deci apă, peste tot, fără efort. A rămas însă ea vie?
Pr. Vasile Tudora
Sursa: http://ziarulumina.ro
