Crucea lui Hristos este naşterea din nou şi temelia Adevărului

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) 

În calendarul ortodox, duminica aceasta poartă numele de „convorbirea lui Iisus cu Nicodim”, cu toate că cele cinci versete sunt numai parte din această convorbire, care dăruieşte fundament desăvârşit credinţei noastre. Oare de ce Părinţii Bisericii, alcătuitori ai acestei împărţiri de text dumnezeiesc, nu au lăsat convorbirea întreagă? De fapt, convorbirea aceasta se va încheia – dacă s-a încheiat vreodată – cu gestul de ucenic deplin pe care Nicodim, dimpreună cu Iosif din Arimateea, îl va face la momentul în care cele rostite la întuneric se cereau adeverite la lumina Golgotei (Ioan 19, 39 ş.u.).

Iată dar că numai o parte a discuţiilor de taină ne sunt puse la inimă de ritmul liturgic al Bisericii. Să nu uităm că, în ordinea timpului liturgic, care în Biserica Ortodoxă îşi marchează începutul cu 1 septembrie, aceasta este cea dintâi mărturie: „Că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Şi desigur, de la această Mărturie despre Sine – a lui Dumnezeu despre Dumnezeu, trebuie să plece fundamentarea întregii noastre credinţe.

Impresionant e că prima pagină a Evangheliei liturgice poartă în ea această declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu către lume, lumea aceasta pe care o judecăm mai tot timpul, dar care în ochii lui Dumnezeu are valoare de preaplin. Este dragostea aceea pe care Sfântul Macarie Egipteanul (cf. Paul Evdokimov) o numeşte „iubire nebună a lui Dumnezeu” şi pe care Sfântul Nicolae Cabasila o descrie drept dragostea cerşetorului, dragoste de neinvidiat, căci şade la poarta inimii fiecăruia din noi, bătând în aşteptarea răspunsului nostru. Răspuns care, de cele mai multe ori, se lasă amarnic aşteptat.

Lumea este un act de voinţă, nu de necesitate; iubirea, asemenea. Suirea şi coborârea, deșer­tarea (kenoza) şi înălţarea apar ca acte izbăvitoare, de iubire.

Trebuie să luptăm pentru fiecare gând

Trebuie să luptăm pentru fiecare gând, pentru fiecare clipă, pentru fiecare sens, pentru fiecare binecuvântare. Suirea poate fi înălţare, dar nu mărire, coborârea poate fi deşertare, dar nu cădere. Aceste acte, cel al suirii şi cel al coborârii, se petrec pentru lume şi în lume.

Oare este ceva în lumea aceasta săracă, în oasele ce rămân ­după noi, în pumnul de ţărână? Da, da, da! – Altfel Dumnezeu n-ar fi iubit aşa lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut să-L dea. Iubirea aceasta este iubirea de pe urmă, mai mare decât iubirea cea dintâi, care a creat Lumea. Iubirea aceasta devine jertfă care uneşte cerul cu pământul.

Dacă iubirea cea dintâi n-ar fi existat, lumea n-ar fi apărut, dacă iubirea de pe urmă n-ar fi fost jertfelnică, lumea ar fi rămas un amestec de ură şi ruină.

Este dragostea aceea care îngăduie ca, dintâi, Hristos să nu intre în ţesătura lumii ca judecător (cf. Ioan 3, 17), ci ca Cel Care-Şi pune viaţa Lui pentru viaţa lumii, El însuși fiind Viaţa lumii.

Este dragostea aceea care ţine într-însa adevărul credinţei noastre. Nu de puţine ori rămânem începători în Ortodoxie, pentru că nu-L iubim suficient pe Dumnezeu, pentru că aşa cum suntem superficiali în ceea ce numim, pământeşte, dragoste, suntem superficiali şi în dragostea către Dumnezeu. Cântăm, citim la Scriptură, învăţăm pe de rost zeci de pagini din cutare sau cutare autor, dar în dragostea noastră n-am crescut în niciun chip, n-am încercat, înainte de a da conţinut de cuvinte mărturiei noastre, să dăm conţinut de dragoste, de adevăr viu.

Este dragostea aceea care ne cere, de fiecare dată, să ne afirmăm credința noastră în conținut deplin racordat la adevărul Ortodoxiei. Vorbind despre credință, Cuviosul Paisie Aghioritul o leagă mereu de pocăință și smerenie. Iar la o întrebare – care astăzi este mai mult decât actuală -, Cuviosul dă un răspuns cutremurător: „Părinte, dacă cineva nu trăiește în pocăință, dar slavoslovește pe Dumnezeu, este primită de Dumnezeu slavoslovia lui?” „Nu! Cum oare să primească Dumnezeu această slavoslovie? Unuia ca acestuia îi trebuie lucru pentru pocăință. Căci dacă rămâne în păcat, la ce îi foloseşte să spună: Slavă Ţie, Celui care ne-ai arătat nouă lumina…? Aceasta înseamnă obrăznicie. Ceea ce se potriveşte să spună este numai aceasta: Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că nu trimiţi un trăsnet să mă ardă, pentru că astfel de slavoslovie are pocăinţă”.

Biserica cere reafirmarea credinţei mărturisite la Botez

Poate că e motivul pentru care, în permanenţă, Biserica cere reafirmarea credinţei mărturisite la Botez, naştere de sus, din apă şi din Duh, a cărei cheie este tocmai: „Cel ce crede într-Însul nu este judecat, dar cel ce nu crede a şi fost judecat…, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu…” (Ioan 3, 18). Pentru că mereu în iconomia Bisericii Taina Pocăinţei, botezul lacrimilor, a însemnat o reaşezare în taina cu Dumnezeu a Împărăţiei Sale, fără de care nu există mântuire. În acest sens s-au referit Părinţii Bisericii la Taina Spovedaniei. Ca o baie care readuce curăţenia Botezului. Iată dar cum, învăţând despre iubire, învăţăm şi să iubim ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit: Ortodoxia ce-L preamă­rește pe Hristos în bucuria cerului.

Sfântul Ioan, Evanghelistul iubirii, cel care ne dezvăluie convorbirea de taină dintre Iisus şi Nicodim, în prima Epistolă sobornicească (2, 13-17) ne îndeamnă: „Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”.

Trăim un teribil paradox. Este, oare, vorba de aceeaşi lume? Cu siguranţă, nu. Dumnezeu a iubit o Lume castă, castitate pe care noi am profanat-o, iată-ne iubind o lume profană: Dumnezeu Se uită cu milă şi cu şansă la Lume, la această Lume a Lui, noi credem că lumea este în mâinile noastre; Dumnezeu vrea să mântuiască Lumea, noi o judecăm tot timpul; Dumnezeu iubeşte o Lume plină de Bucuria Învierii, noi suntem tentaţi să iubim, să strângem în braţe până la a o sufoca, o lume uscată de-atâtea abstracţiuni, moartă de-atâtea patimi.

Există o Lume a lui Dumnezeu şi o lume a noastră

Totuşi, fără a ne da seama că o iubim pe aceasta, ne-o dorim, credem în Aceea. Şi crezând noi, astfel nu pierim. Când o realizare ne mulţumeşte, spunem: am făcut un lucru „ca Lumea”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul nuanţează chipul următorului adevăr: cosmosul întreg, alcătuit din cele văzute şi nevăzute, este om; iar omul, care constă din suflet şi din trup, este cosmos.

Dovada că noi oamenii suntem pogorâtori din cer este alt început al Evangheliei: nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel Care S-a pogorât din cer. Da, prin Cruce, creştinii sunt, sau mai bine zis devin asemenea lui Hristos (în sensul de fii ai Aceluia). Dar numai prin Cruce! Cei ce umblă după dreptarul acesta (Epistola către Galateni 6, 16) nu vor milă şi pace; vor să fie cu orice preţ hristoşi, dar rămân în afara Bisericii lui Hristos.

Crucea lui Hristos este una

Crucea lui Hristos este una, are o nobleţe aparte, o taină a ei; crucile noastre sunt multe, atât de multe încât ajung, de cele mai multe ori, răscruci agăţate de drumuri; calea creştinilor în lumea aceasta este una cu două braţe (feţe): Crucea şi Învierea lui Hristos. Mulţi, foarte mulţi oameni, creştini botezaţi, visează Învierea cea de obşte, puţini, foarte puţini însă îmbrăţişează şi se odihnesc, adorm la răcoarea Sfintei Cruci. Pentru că Fiul lui Dumnezeu nu a venit pe lume să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască prin El, este bine, dintre multele judecăţi care ne însoţesc viaţa, să alegem unicul îndreptar: Crucea lui Hristos.

Aducându-Se jertfă pe Cruce, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, Hristos doreşte să ne întâlnească pe această cale a Crucii, de aceea, viaţa trebuie însoţită de semnul Crucii. Creştinul adevărat nu se poate încuia faţă de lume, dar nici nu trebuie să se conformeze lumii, identitatea lui pe care nu trebuie să şi-o piardă este Crucea lui ­Hristos. Fără Crucea lui Hristos, lumea îşi pierde echilibrul şi sensul (creaţia şi credinţa). Crucea este puterea omului credincios de a se smulge din propriile sale puteri. Sfântul Apostol Pavel limpezeşte adevărul răscrucii dintre om și lume, astfel: „Să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea ­Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Epistola către Galateni 6, 14).

Arhim. Mihail Muscariu 

Arhim. Mihail Muscariu este starețul Mănăstirii Comana, jud. Giurgiu

Sursa: http://ziarullumina.ro.

Previous Post

Evanghelia zilei (Ioan 3, 13-17)

Related Posts
Total
0
Share