Crucea stabilește poziția omului în Univers

Duminica a 3-a din post (a Sfintei Cruci) 

Din momentul răs­tigni­rii Domnului Hristos, Sfânta Cruce a dobândit noi valențe, valențe dumnezeiești.

Astfel, Biserica a consacrat Sfintei Cruci trei sărbători anuale. Prima este Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), când Sfânta Cruce a fost înălţată în văzul tuturor credincioşilor a doua zi după sfinţirea Bisericii Sfântului Mormânt de către Patriarhul Maxim al ­Ierusalimului (333-348). Sărbătoarea datează din anul 335.

A doua, Scoaterea Sfintei Cruci (1 august), aminteşte de victoria bizantinilor, sub domnia lui Manuel Comnenul (1143-1180), împotriva saracinilor.

A treia, Duminica Sfintei Cruci, prăznuită în a treia Duminică din Postul Mare şi amintind de transferarea unui fragment din Sfânta Cruce de la Ierusalim la Apameea, între anii 715 și 730, fragment dăruit de Patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului Episcopului Alpheios de Apameea.

Se mai vorbeşte despre o a doua Înălţare a Sfintei Cruci, care a avut loc după victoria împăratului bizantin Heraclie asupra perşilor (628), când Sfânta Cruce a fost readusă din Babilon la Ierusalim şi înălţată de Patriarhul Zaharia (609-632), la 14 septembrie 630.

Mai târziu, în jurul anului 635, ea a fost dusă, din cauza pericolului arab, la Constantinopol şi aşezată de către Patriarhul Serghie I (610-638) în Biserica Vlaherne.

Se ştie că după prima ceremonie a înălţării Sfintei Cruci s-a dezvoltat cultul ei, însă nu s-a generalizat.

Aflarea Sfintei Cruci, la 14 ani după arătarea ei pe cer Sfântului Constantin cel Mare (312), o datorăm Sfintei Împărătese Elena, care, împreună cu Patriarhul Macarie al Ierusalimului (313-333), a întreprins, în anii 326-327, o campanie de săpături arheologice în zona dealului numit Golgota.

Potrivit tradiţiei, consemnată de istoricii Socrate Scolasticul, ­Sozomen şi Teodoret, Sfânta ­Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos ar fi fost descoperită – sau aflată – împreună cu celelalte două cruci într-o fântână din apropierea Golgotei.

Identificarea Sfintei Cruci s-a făcut printr-o minune.

Una dintre tradiţii spune că de ea a fost atins un mort, iar mortul a înviat.

O alta spune că o femeie grav bolnavă s-a vindecat numai cât s-a atins de Sfânta Cruce.

Ca simbol creştin oficial, Sfânta Cruce apare abia pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Însă semnul Sfintei Cruci a însoţit pe credincioşi chiar şi în catacombe, încă din ­secolul I.

Crucea, a cărei putere şi sfinţenie stau în simbolismul ei, este Hristos Cel răstignit pe Care noi Îl propovăduim, scrie Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 1, 23). Deci, în Sfânta Cruce Îl avem pe Hristos. Şi dacă Îl avem pe Hristos, implicit avem imprimate şi numele celorlalte două Persoane ale Sfintei Treimi, dar și umanitatea recapitulată în El.

De aceea întipărim în noi acest semn al Sfintei Cruci în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, ori de câte ori căutăm să intrăm în comuniune cu Dumnezeu.

Sfântul Evanghelist Ioan sub­liniază că prin această pecete ne arătăm identitatea (Apocalipsa 7, 3-4). Prin semnul Sfintei Cruci, însoţit de voinţa şi credinţa noastră profundă, ni-L facem transparent pe Dumnezeu şi devenim la rându-ne disponibili pentru Dumnezeu. Deci, suntem ai lui Dumnezeu Cel în Treime!

Anticipare a Sfintelor Pătimiri

Referatul biblic de la Sfântul Evanghelist Marcu (8, 34-38), rânduit a se citi în cadrul Sfintei Liturghii în această Duminică, se găseşte şi la Sfinţii Evanghelişti Matei (16, 24-28) şi Luca (9, 23-27). Cuvintele pericopei sunt adresate „mulţimii”, respectiv „ucenicilor” (Marcu 8, 34). Sfântul Evanghelist Luca spune că erau adresate „către toţi” (Luca 9, 23).

Pericopa evanghelică urmează celei dintâi prevestiri a Sfintelor Sale Pătimiri. Iisus le-a mai vorbit apostolilor şi cu alte ocazii despre acest moment, cum ar fi: cu prilejul curăţirii Templului, când le-a zis: „Dărâmaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2, 19); sau când le-a spus ucenicilor lui Ioan: „Vor veni zile când Mirele va fi luat de la voi” (Matei 9, 15); sau când i-a dezvăluit lui Nicodim: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14); sau atunci când le-a răspuns cărturarilor care Îi cereau semn din cer: „Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 40).

Se pare că ascultătorii n-au înţeles nimic din spusele lui Iisus. Aşa stând lucrurile de această dată, Iisus s-a adresat pe faţă cercului restrâns al Ucenicilor: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8, 31). Adică, să fie omorât de coaliţia conducătorilor iudei, Sanhedrinul, reprezentat de „bătrâni” (autoritatea civilă), arhierei (autoritatea religioasă) şi cărturari (autoritatea intelectuală).

Eshatologicul „trebuie” nu presupune o desfăşurare impusă a Pătimirilor, ci împlinirea voită de către Iisus a iconomiei mântuirii oamenilor, prevestită în Vechiul Testament: „Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar el a luat asupră-Şi durerile noastre” (Isaia 53, 3-4), şi întărită de cuvintele Dreptului Simeon în momentul aducerii la Templu: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34).

Iconomia mântuirii prin Jertfă este de neînțeles pentru rațiunea umană

Vestea a căzut ca un trăsnet. La orice s-ar fi aşteptat apostolii şi cei care-L urmau, numai la aşa ceva nu. Atunci, Petru L-a luat pe Iisus de o parte şi „a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22). Apostolul Petru a încercat – fără îndoială – să-I sugereze Mântuitorului să evite Ierusalimul. El ar fi vrut ca nimic din cele spuse să nu I se întâmple, omeneşte vorbind. Însă planul lui Dumnezeu era altul.

Iisus, indignat de sugestiile apostolului, opuse învăţăturii Sale, întorcându-se spre Petru, l-a mustrat: „Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). Pentru o clipă, Petru a devenit prototipul gândirii omeneşti care, adesea influenţată emoţional, nu observă că în spatele raţionamentelor se ascunde ispititorul de altădată din pustia Carantaniei, căruia i-a spus Mântuitorul: „Piei, Satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti»” (Matei 4, 10). Petru avea atunci un fel de a gândi sugerat de diavol.

Însă, când Iisus i-a zis lui Petru: „Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi eşti” (Matei 16, 23), nu i s-a adresat lui Petru ca unui posedat, ci diavolului care se folosea de el şi care îl făcea să fie potrivnic planului lui Dumnezeu. Căci Îi cerea de fapt lui Iisus să renunţe la adevărata Sa misiune mesianică.

Asumarea Crucii este o lucrare zilnică

Aşa stând lucrurile, Hristos le-a recomandat câteva principii morale în vederea dobândirii unei răsplăţi veşnice: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). „Mie!”, nu altcuiva, a spus Mântuitorul.

Cuvinte greu de înţeles, dar şi de urmat, căci presupuneau o supuşenie spirituală necondiţionată. Cu atât mai greu de înţeles era Jertfa Sa mântuitoare. Sfântul Evanghelist Luca întăreşte: „Să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (9, 23). De aici reiese, cu şi mai multă pregnanţă, că această invitaţie presupune o angajare fermă, un act responsabil. Cel care vrea să fie ucenicul lui Hristos trebuie să împlinească trei condiţii indispensabile: să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze.

Trebuie spus că în această succesiune putem discerne un adevăr de netăgăduit, şi anume acela că Hristos îi oferă omului o orientare, nu-l lasă suspendat. Crucea îi indică sensul ascensiunii. Însă calea spre Hristos presupune lepădarea de sine, ieşirea din autosuficienţă. Asumarea personală a crucii arată că nu este vorba de o poziţionare exterioară a ucenicului în raport cu Iisus, ci despre o lucrare zilnică (Luca 9, 23). Omul are libertatea de a fi cu Hristos sau de a refuza. Numai că orice altă cale decât cea de împreună-lucrare cu Dumnezeu este prăpăstioasă (Pilde 15, 9).

Urmarea lui Hristos este un drum spre tine însuţi 

Urmarea lui Hristos presupune o maximă dăruire de sine. Fără o renunţare liber consimţită la hedonismele sinelui, astfel încât în sinele nostru să vieţuiască Hristos (Efeseni 3, 17) şi fără o asumare a responsabilităţii Crucii, cu tot ceea ce implică ea, nu poţi să devii ucenicul lui Hristos, nu poţi să-L urmezi pe Hristos. Or, fără Hristos nu poţi face nimic (Ioan 15, 5).

Drumul spre El nu este unul spre în afară, ci spre interiorul nostru. Aici vrea El să se întâlnească cu noi. Pricina pentru care El cere acestea de la apostoli este justificată: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35).

Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca vorbesc despre mântuirea vieţii prin martiriu. Sfântul Evanghelist Luca consemnează: „Cine va căuta să scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi” (Luca 17, 33). Iar Sfântul Evanghelist Matei este şi mai explicit: „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi” (Matei 10, 39).

Ataşamentul faţă de Hristos implică suferinţe fizice şi morale, sintetizate în suferinţele provocate de Cruce. Ataşamentul nu cunoaşte limite; de aceea şi răsplata este pe măsură: „Viaţa veşnică”. Martirii au transpus Evanghelia în viaţa lor, dovedind adevărul şi logica celor spuse de Hristos.

În mâinile lui Dumnezeu, sufletul nostru este neprețuit

Valoarea sufletului este incomensurabilă. Hristos a atenționat: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). Sufletul are valoare veşnică, fapt pentru care nu-l poţi vinde şi nici cumpăra. Mergi dincolo cu ce ai făcut pentru sufletul tău şi al altora. Dai ca să primeşti cu dobândă în Împărăţia lui Dumnezeu. Sufletul are un asemenea preţ, încât toată lumea nu preţuieşte cât el, întrucât existenţa la care-l cheamă Dumnezeu este transcendentă.

Hristos conchide în manieră profetică, dar şi eshatologică: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu Sfinţii Îngeri” (Marcu 8, 38).

Neamul desfrânat despre care se face vorbire vizează pe cei îndepărtaţi de Dumnezeu, pe cei infideli lui Dumnezeu, pe cei care ezită să se lepede de sine, în sensul renunţării la ce-i tenebros în viaţa lor, pe cei care renunţă la Cruce şi implicit la a-L mărturisi pe Hristos şi a-I urma.

Or, a-I urma lui Hristos înseamnă a trăi în conformitate cu preceptele Sale, a trăi cu El şi pentru El. De aceea, Iisus le-a atras atenţia ascultătorilor Săi că după felul cum Îl mărturisesc vor fi şi ei mărturisiţi dincolo: „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu Îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16, 27).

Prin Cruce intrăm în lumina Învierii

Textul Sfintei Evanghelii rânduite în Duminica a 3-a din post se încheie cu un verset din capitolul următor: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9, 1). Versetul anticipează nu atât Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, întâmplată după şase zile de la acest moment, cât mai ales Învierea Sa, a cărei prevestire este descoperirea slavei Sale pe Muntele Taborului.

Adevărul Învierii a atras după sine cinstirea Sfintei Cruci, adică lumina Învierii a adus şi strălucirea Crucii. Este cunoscut faptul că dacă actul răstignirii pe cruce n-ar fi fost urmat de Înviere, crucea – obiect de dispreţ în Antichitatea greco-romană – n-ar mai fi dobândit însuşirea de Altar de jertfă sfinţit cu Sângele lui Hristos şi n-ar mai fi fost cinstită, prin închinare, în Biserică.

Sfântul Ioan Damaschin numeşte Crucea „răsadul Învierii lui Hristos şi pricină a învierii noastre” (Dogmatica, Cartea a IV-a, 11), iar Sfântul Apostol Pavel o numește „temeiul credinţei adevărate, mai presus de înţelepciunea cuvântului sau a oamenilor” (I Corinteni 1, 17 şi 2, 5).

Da, prin Cruce şi Înviere Hristos a arătat că moartea nu are ultimul cuvânt, ci doar îi dă omului posibilitatea de a trece prin Taina Sfântului Botez în nemurirea anticipată. În Taina Sfântului Botez, prin care am renăscut în Hristos, şi în Taina Sfintei Euharistii, care ne desăvârşeşte naşterea din nou, ni se descoperă Crucea în toată tăria ei şi, astfel, devenim purtători ai Tainei Crucii lui Hristos, care este „puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18).

Prin Cruce, ca dar ceresc, Hristos dă sens vieții

Fără Hristos cel răstignit, viaţa noastră nu are sens. De aceea, Sfântul Apostol Pavel nu voia să se laude decât în Crucea lui Hristos, ca singura putere şi realitate prin care lumea este răstignită lui şi el – lumii (Galateni 6, 14).

Înnoirea zilnică a omului, despre care vorbeşte Sfântul Pavel în a doua Epistolă către Corinteni (4, 16), se realizează prin Cruce şi presupune o închinare „în duh”, care îşi află sensul şi împlinirea în închinarea cea „în adevăr”, inau­gurată de Iisus Hristos. Adevărul presupune participarea reală la plinătatea lui Hristos (Coloseni 2, 9-10), participare care se descoperă prin „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30).

Vechiul Testament prefigurează Sfânta Cruce sub diferite forme, astfel: sceptrul lui Israel (Facerea 47, 31); toiagul lui Moise, care se transformă în şarpe (Ieşirea 4, 2-4), dar şi cel cu care a făcut să izvorască apă din stâncă (Ieşirea 17, 3-6); şarpele de aramă înălţat pe lemn (Numerii 21, 4-9); lemnul aruncat în izvorul de la Mara pentru îndulcirea apei (Ieşirea 15, 25); toiagul lui Aaron, care a odrăslit în cortul adunării (Numerii 17, 8); lemnul cu care Elisei a reuşit să scoată toporul din apa Iordanului (IV Regi 6, 6) sau lemnele purtate de Isaac în spate pentru jertfirea lui (Facerea 22, 2-12), care au făcut minuni pentru că tăinuiau într-însele Crucea lui Hristos, care anticipează Învierea şi Parusia (Matei 24, 30).

Prin Cruce, ca dar ceresc (Evrei 6, 4), Împărăţia lui Dumnezeu, care nu este din lumea aceasta, se poate realiza în sufletul nostru, ca anticipare a fericirii veşnice. Crucea inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu încă de pe pământ. Însă nu poţi să înţelegi creaţia lui Dumnezeu în afara Crucii, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Crucea ne înnoiește și ne înveșnicește în Hristos

Taina lui Hristos nu se poate descifra în afara Crucii. A purta Crucea lui Hristos înseamnă a trăi cu evlavie în El. Însă fiecare trebuie să-şi asume responsabilitatea Crucii în mod liber consimţit. Mântuitorul a spus: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Vedeţi, El nu constrânge pe nimeni, ci zice: „Oricine voieşte”. Ca să urmezi lui Hristos trebuie, în prealabil, să renunţi la tine, la „omul vechi”, la „trupul păcatului” (Romani 6, 6), pe de o parte, iar pe de alta, să-ţi asumi responsabilitatea Crucii.

O nerenunţare la sine şi la cele din lumea aceasta, fără omorârea păcatelor proprii, duce la pierderea sufletului, după cuvintele Mântuitorului. Sau, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, re­nunțând la plăcerile lumii „îl va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 25).

De dragul credinţei în Hristos, spun Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol, suntem datori să ne dăm sufletul nostru şi să nu ne cruţăm nici măcar viaţa noastră. Interesant este faptul că, pierzând „lumea întreagă cu toate tentaţiile ei”, câştigăm nemurirea.

Când Mântuitorul a avertizat: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în nea­mul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu Sfinţii Îngeri” (Marcu 8, 38), i-a avut în vedere pe toţi „păcătoşii” din toate timpurile, care s-au lepădat de Crucea în care se regăsesc Pătimirile, Dumnezeirea, umanitatea şi Evanghelia Lui. Or, în afara Crucii, care este puterea lui Dumnezeu și pedagog spre ­Înviere pentru cei care ne mântuim (I Corinteni 1, 18), nu poţi vedea slava dumnezeiască a lui Hristos, precum au văzut-o odinioară apostolii pe Tabor. Biserica noastră afirmă, în una din cântările liturgice, că prin Cruce „a venit bucurie la toată lumea” (a se vedea cântarea „Învierea lui Hristos văzând…”). 

Prin Cruce eşti un permanent lucrător al virtuţilor

Crucea este lemnul binecuvântat prin care se împlineşte dreptatea lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Solomon surprinde acest adevăr: „Binecuvântat este lemnul care slujeşte la o trebuinţă binecuvântată” (14, 7).

Crucea nu este idol, pentru că ea mijloceşte lucrarea lui Dumnezeu în lume şi lucrarea noastră întru Dumnezeu.

Jertfa mântuitoare a lui Hristos pe cruce a făcut posibilă îndumnezeirea firii umane, întăreşte Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 1, 9), aşa încât omul să poată dialoga cu Dumnezeu.

Trăind în perspectiva eshatologică a Crucii, petrecem în rânduiala şi starea fiinţelor netrupeşti şi a Sfinţilor; cu alte cuvinte, prin Cruce eşti un permanent lucrător al virtuţilor. Brațele Crucii indicând punctele cardinale ale vieții fiecărui creștin, o deschidere de orizonturi duhov­nicești, spune Părintele Roman Braga.

Crucea impusă cuiva nu îl mântuieşte. Numai cel care este în stare să o primească de bună voie arată că a ieşit din lume, însă nu ca dintr-o ultimă realitate, şi a ajuns la iubirea deplină de Dumnezeu. 

Crucea stabileşte poziţia omului în univers

„Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”, l-a întrebat tânărul bogat pe Domnul Hristos (Marcu 10, 21). „Luând crucea, vino şi urmează Mie” (Marcu 10, 22), a fost răspunsul Mântuitorului la întrebarea lui, o întrebare care străbate veacurile. Cu alte cuvinte, realizează-ţi coordonatele existenţei tale după modelul Crucii lui Hristos, singura Persoană în care planurile Crucii au existat fără contradicții.

El este, spune același părinte, realizarea modului teandric la absolut: Dumnezeu adevărat și Om adevărat.

Nu doar tânărul bogat nu se putea defini, ci nu există om să se poată defini în afara Crucii, singura axă de coordonate care stabilește poziția omului în univers. Omul fiind punctul de intersecție dintre planul vertical, transcendent, și cel orizontal, istoric. Deci, omul se definește prin intersecția dintre cele două planuri în sensul că pune premisele pe un plan, respectiv pe cel orizontal, și trage concluziile pe cel vertical. De aceea, gândirea în perspectiva Crucii oferă omenirii libertatea infinită a creșterii în Dumnezeu. Or, asumarea liber consimţită a Crucii, cu tot ceea ce implică ea, poate da sens existenţei omului; evident, un sens real, autentic, şi nu o iluzorie împlinire. Fără acest semn, existenţa omului devine non-existenţă. Să nu fie! 

În afara Crucii, orice logică devine imposibilă şi absurdă

Sfinţii Părinţi consideră Crucea, pe Hristos Cel răstignit, singurul mijloc prin care ne putem mântui; ieromonahul Makarios Simonopetritul o numeşte plastic „pana cu care Hristos a semnat actul eliberării noastre” din robia păcatului.

Cine priveşte Crucea, acest martor al pogorârii lui Hristos la noi şi preţul răscumpărării noastre, cu dispreţ, arată că nu crede în ea şi, implicit, în El; prin urmare, nu se poate mântui, întrucât nu acceptă răscumpărarea sa de către Dumnezeu.

Venerând însă Crucea, primeşti totodată pe Duhul Sfânt lucrător în ea şi, respectiv, efectele mântuitoare ale Sfintelor Pătimiri ale lui Hristos. Ţi se deschid toate uşile închise, precum odinioară celor de demult.

Prin Cruce, ca putere şi sceptru al lui Dumnezeu, poţi birui patimile, aşa încât pentru unii ea este pricină de mântuire, iar pentru alţii prilej de sminteală, după cum atenţionează Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 1, 18). În afara Crucii, orice logică devine imposibilă şi absurdă.

Hristos nu a înlăturat durerile, ca urmări ale patimilor şi păcatelor noastre pe care le-a asumat de bunăvoie, ci le-a răbdat până ce le-a biruit definitiv prin moartea Sa. Tocmai în aceasta constă întreaga taină a Sfintei Cruci, semn al Fiului Omului, care se va arăta pe cer la timpul de pe urmă, precum odinioară Sfântului Constantin cel Mare.

Fie ca noi, cei care ne-am răstignit sinele împreună cu patimile şi cu poftele ce izvorăsc din iubirea acestuia, asumându-ne liber consimţit şi nu din silă responsabilitatea Crucii, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Nouă să nu ne fie a ne lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru noi, şi noi pentru lume!” (Galateni 6, 14), să ne învrednicim de bucuria vederii slavei lui Dumnezeu în Împărăţia Sa, potrivit chemării Lui: „Bine, slugă bună și credincioasă, (…) intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 23).

Închei aceste gânduri, care se vor a fi o pledoarie pentru o teologie a Crucii, cu recomandarea scriitorului bisericesc Tertulian: „Când te pornești la drum, când vii sau când te duci, când îți pui papucii în picioare, la baie sau la masă, când aprinzi focul sau când te așezi sau te scoli, fă-ți semnul Sfintei Cruci”.

 † Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților 

Sursa: http://ziarullumina.ro.