Povestirea vorbește despre un alpinist, care voia să urce pe cel mai înalt munte.
A început, așadar, peripeția sa după mai mulți ani de pregătire. Dar fiindcă voia slava numai pentru el însuși, a hotărât să se cațăre pe munte singur. În timp ce urca, a venit noaptea. Era o noapte grea și bărbatul nu vedea nimic. Totul era negru, nici cea mai mică vizibilitate. Luna și stelele fuseseră acoperite de nori. În timp ce alpinistul urca și mai avea câțiva metri până la vârful muntelui, a alunecat și a căzut în gol cu mare viteză. În timp ce cădea, bărbatul nu vedea decât niște puncte negre și avea sentimentul unei mari greutăți care-l trăgea în jos. Continua să cadă și în acele clipe ale marii groaze ce-l cuprinsese, i-au venit în minte toate episoadele cele bune și cele rele din viața sa. Acum se gândea cât de aproape era de moarte, când deodată a simțit că funia cu care era legat îl trăgea cu putere. Trupul său spânzura în aer, numai funia îl ținea viu. În acea clipă a strigat cu putere:
– Dumnezeul meu, ajută-mă!
Deodată, un glas ce venea din Cer i-a răspuns:
– Ce vrei să fac?
– Mântuiește-mă, Dumnezeul meu!
– Cu adevărat, crezi că pot să te mântuiesc?
– Da, cred că Tu poți!
– Atunci taie funia care este legată la mijlocul tău.
Dar nu a tăiat-o… A doua zi echipa de salvare a anunțat că un alpinist a fost găsit mort, înghețat, iar trupul său era agățat de o funie. Mâinile sale țineau strâns funia la numai 3 m depărtare de pământ.
