Mai sunt doar câteva zile până la lăsatul secului. Câteva ceasuri și vom începe cu toții o nouă perioadă liturgică. Un timp al nevoinței sufletești și trupești, un timp al pocăinței, al rugăciunii intense și al grijii sporite față de aproapele. Un timp în care fiecare dintre noi este chemat să se preocupe mai mult de rostul existenţei pe acest pământ și de „pregătirea” pentru viața de dincolo. Căci, pe acest pământ noi suntem doar în trecere. Nimeni nu ne-a garantat că ziua de mâine ne aparține. Astăzi suntem aici, iar mâine s-ar putea să nu mai fim, după cum spune monahul Agapie Criteanul: „Pentru ce zidești turnuri, o, omule, și cheltuiești zadarnic atâția bani, să zidești case și palate mari în pustietatea acestei lumi, în loc să umbli a ajunge la acel pământ roditor și țară desfătată, cu palate prea frumoase ale acelui dorit pământ al făgăduinței? Socotește, așadar, și îngrijește-te de adevărata ta Patrie cerească, și acolo zidește de acum locuința ta, ca să te întâmpine Sfinții și să intri în ea cu multă veselie”.
Să ne îngrijim, așadar, de Patria cea cerească și acolo să ne zidim locuința! Și cum să facem asta, dacă nu prin schimbarea vieții, printr-un alt mod de a trăi? Cum să facem asta dacă nu prin post și fapte bune – aripile care ne înalță sufletele către Împărăția Cerurilor? Și pentru că ne aflăm în perioada aceasta pregătitoare, ne-am gândit să vă spunem câteva lucruri mai puțin cunoscute despre săptămâna albă sau „a brânzei”, adică zilele în care am lăsat sec de carne și ne pregătim cu trupul și sufletul pentru a intra în Postul Sfintelor Paști. Așadar, cum a apărut săptămâna brânzei? Când, cum și cine a „inventat-o”? Aflați răspunsurile, ca de obicei, în rândurile de mai jos!
Postul Mare – prilej de dispută
În total, perioada Triodului cuprinde zece săptămâni, dintre care, în primele trei credincioșii încep să „simtă adierea Postului Mare”, pregătindu-se trupește și sufletește pentru această aleasă vreme duhovnicească, iar restul de şapte săptămâni sunt cele ale postului propriu-zis. Însă, durata propriu-zisă a postirii n-a fost aceeași de la început, deși, în general, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti privesc acest post ca o instituţie de origine apostolică.
Părintele Ene Braniște ne spune că, în primele trei secole, durata şi felul postirii erau neuniforme. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexandriei ş.a., unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alţii două zile, adică Vineri şi Sâmbătă înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti. La Ierusalim, în sec. IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile. În Antiohia, în timpul Patriarhului Sever Postul Mare fusese extins la opt săptămâni, monofiziții din Egipt (copții) instituiseră un post foarte strict în a opta săptămâna înainte de Paști, iar în spațiul monofizito-nestorian postul se încheia tot în săptămâna a opta cu 7 zile de postire foarte stricte. Dincolo de „confesiuni”, apăruseră discuții inclusiv între creștinii din Constantinopol și Palestina, cu argumente de ambele părți, fiecare încercând să-și dovedească dreptatea pe baza tradițiilor locului sau a importanței persoanei care stabilise o anumită rânduială în acest sens. Iar „împăcarea” n-a venit din Biserică, până la urmă, ci din sfera politică.
Împăratul Heraclie și săptămâna brânzei
Lecturând cu atenție câteva pagini din „Triodul explicat” al Părintelui ieromonah Makarios Simonopetritul, aflăm un lucru inedit: că Heraclie, împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între 5 octombrie 610 și 11 februarie 641, a trebuit să ducă un război dificil împotriva invadatorilor persani pentru a ajunge sa recucerească în cele din urmă Ierusalimul. Știm că, în anul 615, perşii au cucerit Ierusalimul şi l-au jefuit, luând împreună cu alte odoare de preţ şi Sfânta Cruce, pe care au dus-o la Ctesifon, capitala lor.
Astfel, pentru a-și asigura sprijinul prețios al provinciilor „monofizite” în contextul campaniilor sale militare și a atrage Armenia, Egiptul și Siria de partea bizantină, împaratul a favorizat tentativele de reconciliere și compromis între ortodocși și „monofiziți” emițând un decret imperial cunoscut sub numele de „Ektesis”. Monofizismul (din greacă, de la „mono-physis”, adică „o singură fire”) a fost o învățătură predicată de Eutihie (378-454), călugăr din Constantinopol, care a afirmat că Iisus Hristos nu are decât o singură fire cea divină, întrucât trupul omenesc l-a luat în mod aparent. Această divergență teologică a provocat una dintre cele mai importante și durabile schisme în istoria creștinismului. În secolul al V-lea, Conciliul de la Calcedon (451 d.Hr.) a condamnat monofizitismul ca fiind o erezie și a confirmat învățătura oficială a Bisericii despre cele două firi ale Mântuitorului.
Încercarea aceasta politică a lui Heraclie de a reconcilia taberele a fost motivul fundamental al elaborării teoriei monotelite, ale cărei tulburări sunt cunoscute până astăzi în Biserică. Monotelismul susținea că, deși în Hristos există două naturi distincte – una divină și una umană – există doar o singură voință sau o singură energie. Conform acestei doctrine, voința umană a lui Hristos a fost subordonată voinței divine, iar astfel a existat o singură voință divino-umană în persoana Sa. Pe de altă parte, un alt mijloc de a uni cele două tabere în ceea ce privește postul, a fost și propunerea unei săptămâni de post parțial, crezând că acest compromis va mulțumi pe toată lumea.
„Monofiziții” au refuzat însă orice compromis atât în plan dogmatic, cât și disciplinar, astfel încât proiectul de „unire” al împăratului Heraclie a eșuat lamentabil și n-a avut alt efect decât acela de a provoca în sânul Bisericii Ortodoxe o tulburare între partizanii Postului Mare de șapte și, respectiv, de opt săptămani. Practic, orientalii erau obligaţi să mănânce lactate (pentru monahi acest lucru însemna renunţarea totală la acea săptămână de post, întrucât ei oricum nu mâncau carne), iar bizantinii să nu mănânce carne. Totuși, această săptămână de pregătire în vederea postului s-a păstrat, fiindcă permitea armonizarea practicilor de postire din Constantinopol și Ierusalim, favorizând astfel viitoarea sinteză a Tipicului Sfântului Sava, și convenind perfect credincioșilor care doreau să se pregătească treptat pentru Postul Mare. Totodată, instituirea săptămânei brânzei a fost și un fel de graniță, de hotar între rânduielile sau practicile monofizite și cele ortodoxe.
Așadar, dincolo de perspectiva aceasta istorică pe care e bine să o înțelegem pentru cultura noastră generalăm, săptămâna brânzei este o oportunitate deosebită pentru noi toți de a ne pregăti din punct de vedere trupesc și duhovnicesc pentru Postul Mare și pentru sărbătoarea Învierii Domnului. Este un timp în care accentul ar trebui să fie pus pe creșterea în virtute și pe întărirea legăturii cu Dumnezeu, mai degrabă, decât pe aspectul pur alimentar al postului. Să participăm la slujbe, să ne propunem o rânduială de rugăciune alături de cei ai casei și să ne ținem de ea, pornind pe calea către Înviere prin asumarea deplină a statutului nostru: de creștini care caută Împărăţia lui Dumnezeu înainte de toate. De creștini locuitori vremelnici pe pământ și de cetățeni ai Cerului.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro.
